Ultimul mare romantic european

eminescu-ro-bg-700
Cartea ”Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu în limba bulgară (foto: Vladimir Mitev, Wikipedia, Ognean Stamboliev)

Un spirit rătăcitor, deseori neînţeles de contemporanii lui, Mihai Eminescu reprezintă temelia pe care stă literatura română. 

Ognean Stamboliev

Acest articol a apărut ca prefața la volumul de proza ”Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu, editura Avangardprint, Bulgaria, și este preluat cu permisul autorul său și traducatorul cărții Ognean Stamboliev.

Încă din timpul vieţii în jurul numelui genialului poet român Mihai Eminescu (1850-1889) au apărut o mulţime de legende. După moartea poetului, compătrioţii lui au fost profund impresionaţi de marea lui dramă personală. La vârsta de 33 de ani s-a îmbolnavit grav şi boala în numai şase ani a distrus mintea lui sclipitoare, impresionanta lui energie creatoare şi neobişnuitul lui talent poetic.

De fapt “Hiperionul sau Luceafărul poeziei româneşti”, recunoscut ca unul dintre “ultimii mari romantici din poezia universală”, care a creat mai puţin de două decenii (1886-1883), şi în această scurtă perioadă de muncă epuizantă, neavând nimic comun cu poezia (a lucrat în general ca jurnalist), a scris peste 15 000 de pagini de mână: poezii, poeme, povestiri şi nuvele, un roman, câteva piese, sute de articole critice şi ziaristice. Şi acest inestimabil tezaur nici  nu este încă în întregime cunoscut şi studiat de specialiştii, care ultimul timp, destul de des ne surprind cu câte un nou volum, nepublicat pănă în prezent.

Eminescu tot timpul a studiat aprofundat folozofia clasică germană şi literatura europeană, istoria universală şi teoriile moderne despre economia politică şi sociologia, pregatindu-se cu perseverenţă să-şi dea doctoratul şi să devină şef de catedră universitară, dar a fost nevoit să-şi câştige existenţa ca sufleur la teatru, bibliotecar, inspector şcolar, şi mai ales, ca redactor de ziare – şi încă nu unul dintre cei mai buni. Cu toate acestea, peste tot pe unde a fost (iar poetul а rătăcit mult), a lăsat urme adânci şi de neşters.

Eminescu a vrut să propună guvernului un sistem de învăţământ pentru întregul popor  intr-un moment în care patru cincimi din populaţia ţării nu ştia să scrie şi să citească. Depunea eforturi pentru a atrage  atenţia societăţii româneşti asupra problemelor dureroase ale epocii şi să uşureze soarta poporului său. Ca publicist a fost preocupat mereu de suferinţele maselor, dar nu a ştiut să găsească ieşirea corectă, şi tot mai des în disperarea  sa s-a îndreptat către trecutul istoric, căutând răspunsul la problema care l-a frământat dintotdeauna, şi anume, cea a viitorului omenirii şi a Europei. În vestita sa poezie “Împărat şi proletar” ne-a lăsat una dintre cele mai patetice mărturii din întreaga literatură europeană despre protestul asupriţilor împotriva exploatătorilor: “Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!.. ”

Temele pricipale în poezia lui Eminescu au fost dragostea şi natura. Că să evadeze din cotidianul atât de detestat de el, de multe ori şi-a revărsat durerea sufletului său curat şi nobil în versuri despre frumuseţea năturii şi iubire. Nici un poet român nu a cântat ca el nătura românească, şi nu a resimţit atât de profund legătura cu geniul naţional român.

Poet al spaţiilor astrale în “Hiperion” (“Luceafărul”), “Sărmanul Dionis”, “Povestea magului călător în stele”, Eminescu este şi poetul năturii patriei: “Calin”, “Sara pe deal”, “Floare albastră”, “Freamatul pădurii”. Creator în continuă căutare a Absolutului, Idealului, el detesta comunul şi cotidianul şi înclina spre  perceperea metafizică a lumii. Pe lângă  acestea Eminescu ne-a lăsat şi unele dintre cele mai tandre şi desăvărşite în simplitatea lor cântece despre dragoste: “Dorinţa”, “Lacul”, “Şi dacă… ”, “Iubind în taină”, “Despărţire”, “Atât de fragedă” şi în ziua de astăzi sună ca nişte imnuri ale celui mai luminos sentiment uman. În multe dintre aceste opere figura poetului nefericit, a mândrului singuratic, cutreeră ca o nălucă  codrii, “pentru că nu poate suferi pe oamenii ce-i sunt străini” (“Povestea codrului”, “Freamat de codru”).

Mihai Eminescu face parte din generaţia romanticilor europeni târzii. Admirator înflăcărat al ideilor revoluţiei care a zguduit  Vechiul continent în 1848, al ideilor lui Byron, Puşkin, Hugo, Keats şi Novalis, la începutul drumului său s-a manifestat ca un luptător înflăcărat, crezând în calitatea   omului de a lupta şi de a schimba lumea. Dar foarte curând dramele şi suferinţele grele prin care trecea, precum şi influenţa puternică a idealismului metafizic al lui Schopenhauer, pe care poetul român l-a admirat încă din anii studenţiei la Viena şi Berlin, l-au făcut să renunţe la vederile sale anterioare.

Ultimul refugiu al poetului devenise  natura, dragostea şi trecutul glorios al patriei, pe care poetul le opunea cu înverşunare  prezentului ei vicios. De la avântul pentru darămarea  orânduirii exploatătoare din “Împărat şi proletar” poetul treptat a ajuns la o ruptură totală cu întreaga realitate de atunci. Trăind în lumea lui proprie (luminile oraşelor mari niciodată nu l-au atras), rătăcitor din fire, Eminescu era nevoit să locuiască în mansarde vechi şi scorojite de ploi, să poarte haine vechi şi uzate, şi toate suferinţele acestea se transformau într-o plăcere amară provocată de propria lui sărăcie. Ca şi poetul nostru naţional Hristo Botev, iubea şi ura puternic, era statornic în iubirea şi ura sa: uneori nedrept şi nereţinut. Marele lui biograf , criticul si scriitorul, George Calinescu (1889-1965) considera, că: “Eminescu a fost omul care avea darul să exprime sufletul trist sau furios al mulţimii, aflată în pericolul de a fi strivită de forţele înverşunate ale lumii vechi, să o încurăjeze cu înflăcărare şi să o împingă înainte, desenându-i viitorul în culorile trecutului idilic. Dar soarta l-a aruncat  într-o societate, care folosindu-se de progres, s-a grăbit să-şi arunce hainele vechi, dar n-a vrut să renunţe la privilegiile avute” (“Viaţa lui Eminescu” de George Calinescu).

În operele, găsite după moartea poetului, romantismul lui ajunge la profunzimi excepţionale, înrudindu-l cu familia spirituală a marilor romantici europeni. Şi dacă operele lui publicate în timpul vieţii (vreo 60 de poezii, câteva povestiri şi fragmente din piese), se caracterizează printr-un echilibru între formă şi conţinut, şi sunt relativ senine, operele găsite după moartea lui sunt rodul romantismului titanic şi contemplător al poetului, care fără îndoială îmbogaţeşte întregul curent cu specificul sensibilităţii româneşti. Iar Eminescu însuşi este calificat de critica universală ca  „o chintesenţă a spiritului românesc”.

Perspectiva pe care o descoperim la  Novalis, la Eminescu se întregeşte de privirea lui complexă şi aprofundată spre timpul şi spaţiul, spre trecutul şi viitorul, de veşnica lui sete faustiană pentru cunoaşterea vieţii şi a universului. Nu întâmplător eminentul filosof şi critic Tudor Vianu (1897-1964) l-a numit: “veşnicul rătăcitor, care purta pe sandalele lui colbul veacurilor trecute”…

Atât poezia, cât şi proza lui Mihai Eminescu,  cuprind o sferă largă de întrebări  psihologice, istorice, sociale şi filosofice, pe care poetul le pune şi le rezolvă în spiritul tradiţiilor romantice ale secolului al 19-lea. Până la el în literatura română nu au existat alte opere cu un timbru liric atât de profund. Năzuinţele nobile ale eroiilor lui (Dionis – Dan, Cezara, Toma Nour), gama bogată de sentimente şi culori deosebeşte această proză de tot ce a fost scris până atunci. Romantică prin esenţa sa, ea pune temeliile literaturii fantastice române, ajunsă la a doua sa culme în proza lui Mircea Eliade. Printre opusurile cele mai remarcabile ale poetului se numără nuvelele „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”, povestea  „Făt-Frumos din lacrimă”, povestirile  „Umbra mea” şi „Archaeus”. Aici, în mod cert putem vorbi de un „realism magic”, născut în urma unui şir de influenţe:  proza lui Hoffman, Novalis, Hardenberg, filozofia lui Kant,  Nietzsche, Schopenhauer. Însă aceste influenţe nu au fost directe, ci purtătoare de sensuri noi, şi aşa cum spunea Eliade: „ Înrudirea lui Eminescu cu ceilalţi mari poeţi romantici nu trebuie înţeleasă ca o influenţă directă, ci ca o percepere a experienţei lor şi a metafizicii în general. Pentru că poezia romantică este una dintre puţinele poziţii ale spiritului uman care nu se pot nici însuşi, şi nici imita…”  Se poate spune, că această influenţă germană a găsit aici un pământ excepţional de rodnic. Şi în acest sens putem afirma, că proza onirică a lui Eminescu este într-adevăr un fenomen unic în literatura română.

Citește și în limba bulgară!

Advertisements

Author: Vladimir Mitev

Жител на град Русе. Румъноговорящ. Locuitor orașului Ruse. Vorbitor de limba română.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s