De ce eşuează anticorupţia: vedere dinspre stânga

putred-700x350
Merele putrede pot fi şi private (foto: Pixabay, CC0)

Anticorupția românească e preponderent punitivă, anti-etatistă și anti-democratică – în încercarea de a rezolva o problemă, creează altele, cum ar fi aceea a unui stat delegitimat, impotent, la umbra căruia înfloresc alte tipuri de corupție și abuz

Victoria Stoiciu

Acest articol a fost publicat pe secţia românească a site-ului Baricada pe 26 iulie 2018. 

În spațiul public autohton, începe să prindă contur tot mai mult ideea că stânga ar fi anti-anti-corupție. Principalele motive care stau la baza acestei idei e apartenența la familia social-democrată a PSD, partidul perceput de mulți c fiind cel mai corupt, dar și unele critice venite dinspre stânga independentă la adresa felului în care se poartă lupta anti-corupție în România. Pornind de la aceste două situații particulare se ajunge la generalizări de tipul „stânga se opune combaterii corupției” sau „stânga e mai tolerantă cu ideea de corupție decât e dreapta”.

Să o spunem de la bun început – astfel de generalizări sunt o inepție care arată fie rea voință, fie lipsă de înțelegere. Prin valorile pe care le promovează, stânga pune un accent mai mare pe rolul statului, deci e în interesul stângii să avem un stat care nu e captiv al unei minorități corupte, care urmărește binele public, și nu binele câtorva. Un stat imparțial și pus în slujba cetățeanului e un element mult mai important în eșafodajul valoric al stângii decât e în cel al dreptei, care se poate dispensa cu ușurință de o sumedenie din funcțiile statului, pasând responsabilitatea către piață. Când spui stânga, spui automat anticorupție. E aproape o tautologie. O dovadă în acest sens e recenta poziție a unui nou creat partid de stânga, Demos.

De fapt, stânga este critică și sceptică în mod specific cu felul în care e înțeleasă și purtată lupta anti-corupție la noi. Se vehiculează din ce în ce mai mult la noi ideea că anti-corupția nu are culoare ideologică, că e o chestie strict tehnică care trebuie abordată în același mod și de stânga, și de dreapta. Această pretenție de trans-ideologie este, de fapt, expresia pură a hegemoniei ideologice – a goli un fapt social de dimensiunea sa ideologică înseamnă a nega dreptul la interpretări alternative ale acelui fapt. Nu există fenomene sociale care să fie neutre și cu atât mai mult soluții care să fie neutre. Felul în care definim corupția și felul în care alegem să luptăm împotriva ei sunt expresia unei ideologii. Iar modul în care a fost definită și operaționalizată anticorupția la noi este în termeni exclusiv de dreapta.

Să luăm de exemplu definiția corupției. Totul pleacă de la definiții – orice definiție conține în sine premisele acțiunii. Să luăm un exemplu celebru – din modul în care definești căsătoria –- între două persoane de același sex, sau de sex diferit sau mai mult de două persoane de sex diferit/același sex – decurg o serie de consecințe legale și sociale care afectează interacțiunea umană. Iar definițiile sunt mereu o expresie a relațiilor de putere din societate – cine deține puterea, acela deține definițiile. Deci deține puterea, căci suntem în fața unui perfect cerc virtuos. Accepțiunea dominantă a corupției la noi e aceea de abuz al funcției publice în interes personal. Nu vorbesc aici de ce prevede legea – Codul Penal sancționează corupția între două entități private – ci de accentele din discursul public. La o primă vedere s-ar părea că există motive solide pentru această viziune – corupția din sectorul public e mai gravă, pentru că implică banii cetățeanului; dar și corupția privată impune costuri pentru clienți, traduse prin prețuri mai mari, distorsiuni ale pieței și eventual crearea de oligopoluri. Corupția venind dinspre marile corporații a fost abordată foarte târziu și încă lasă de dorit. În mod normal, o dreaptă cu mai puține fobii etatiste decât cea românească ar trebui să fie mai preocupată de corupția privată decât e stânga (ocazional, chiar e) – din simplul motiv că dacă nu e sancționată, corupția privată poate dinamita competiția, așadar și piața liberă. Dar pentru asta, ar trebui ca dreapta să înțeleagă că piața liberă fără intervenția statului se autodistruge, ceea ce e evident prea mult. Anticorupția dreptei românești e mai preocupată de libertatea agenților economici, decât de anticorupție.

Din această preocupare pentru piața liberă decurge o altă consecință importantă a anti corupției locale – ea vine la pachet cu o credință mai mult sau mai puțin explicită în liberalizări și privatizări, privite ca antidot la corupția sistemică. Acolo unde statul eșuează, piața liberă poate oferi soluții, care vor răspunde mai bine nevoilor cetățenilor transformați în clienți, dar fără a genera corupție. Dacă s-ar putea privatiza și statul, ca atare, ar fi cu atât mai bine. Pentru că anticorupție noastră se încheie acolo unde începe piața liberă, ea este preponderent punitivă, preocupată strict de asigurarea unei justiții independente, de pedepsirea vinovaților și dezinteresată să abordeze cauzele structurale ale corupției. Problema cu anticorupție punitivă nu e că e incompletă și se oprește la jumătatea drumului, ci că încercând să rezolve o problemă, creează altele – un stat slab, delegitimat, impotent, la umbra căruia înfloresc alte tipuri de corupție și abuz.

Mitologia pieței libere aflată la originea anti corupției românești se traduce nu doar prin ignorarea corupției private, ci și prin tolerarea unor forme de abuz ale căror efecte sunt poate chiar mai grave decât simpla mită. Ați auzit-o pe Monica Macovei sau alții asemenea ei revoltați de fenomene ca revolving doors, adică acel du-te vino dinspre mari companii înspre funcții publice și viceversa? În general, luptătorii noștri anticorupție sunt indignați când vreun lider de sindicat ajunge într-o poziție publică; dar când un fost ministru e angajat la încheierea mandatului de o mare corporație, e perfect normal, deși e mult mai grav decât în cazul sindicalistului. Faptul că Guvernul României are întâlniri lunare și regulate cu o grupare informală formată din reprezentanți ai marelui business, cum e Coaliția pentru Dezvoltarea României care discută cu Guvernul cam ce măsuri ar fi în interesul mediului de afaceri e iar perfect normal. În bula noastră dâmbovițeană, ne preocupă disproporționat de mult ce întâmplă cu un președinte de consiliu local (nu că nu ar fi important, dare vorba de proporții) și disproporționat de puțin ce se întâmplă în lumea marilor corporații și influența din ce în ce mai mare a acestora asupra politicului. Cârdășia dintre marele capital și stat, care rezultă în legi favorabile business-ului, scutiri de taxe, facilități fiscale nu e considerată ca fiind corupție – faptul că această cârdășie pervertește și, deci corupe esența regulilor democratice, în care toți cetățenii sunt egali în fața legii și banii nu trebuie să modifice această egalitate, faptul că binele public are de suferit în detrimentul îngust al unor interese ale companiilor private nu e de interes pentru anticorupția noastră.

Acest dezinteres pentru o egalitate substanțială în fața legii – nu doar de formă – provine de fapt dintr-un dezinteres pentru democrația în sine. Evident, toți campionii anti-corupției se consideră și campioni ai democrației, dar asta doar pentru că ei operează cu definiții la fel de limitate și șubrede ale democrației ca și ale corupției. Pe fond, vocile cele mai puternice care răzbat dinspre anti-corupția românească sunt cele anti-democratice. Ele încearcă să substituie mecanismele electorale și democratice prin mecanisme juridice și justițiare. „Votăm DNA” e expresia acestui mod de gândire. Esența unei democrații este deliberarea, conflictul și negocierea, nu decizia unui actor din poziția de autoritate. Justiția are rolul ei într-o democrație, dar nu se poate substitui mecanismelor democratice. “Ministerul public, ce are funcția de a reprezenta statul și de a cere aplicarea legii în interesul societății, sfârșește prin a fi singura putere percepută în actele sale ca fiind democratică”, scria Pierre Rosanvallon vorbind despre populismul anti-democratic al zilelor noastre, descriere perfect aplicabilă discursului nostru anti-corupție.

Fiind preponderent punitivă, anti-etatistă și anti-democratică, anti-corupția românească nu poate întâmpina decât critici din zona stângii, ceea ce nu înseamnă că stânga nu este împotriva corupției. Doar că vocile de stânga se fac mai puține auzite în isteria populistă a dreptei, care are un quasi-monopol al discursului public. Însă fără o abordare sistemică a corupției, înrădăcinată într-o viziune mai largă a redistribuirii și justiției sociale nu vom avansa foarte mult ca societate, din contra – vor mai cădea capete, vom mai vedea miniștri și politicieni după gratii, dar între timp vom avea un stat nu doar din ce în ce mai restrâns ca atribuții, ci și mai slab, mai deligitimat, în care binele public va fi substituit prin binele privat al câtorva. Corupția funcției publice va fi înlocuită de o corupere profundă a regulilor și normelor democratice, pe ruinele cărora varianta autohtonă a unui mini-Trump abia așteaptă să răsară.

Citeşte în limba bulgară!

Advertisements

Author: Vladimir Mitev

Жител на град Русе. Румъноговорящ. Locuitor orașului Ruse. Vorbitor de limba română.

One thought on “De ce eşuează anticorupţia: vedere dinspre stânga”

  1. În România si Bulgaria, dupã 1989 tot comunisti corupti conduc aceste tãri! Acuma cine conduce aceste tãri sunt odraslele prãsite de comunisti care conduc aceste tãri! Va sã zicã avem Aceasi Mãrie cu Altã Pãlãrie!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s