Ovidiu Ţichindeleanu: Oare Europa de Est are puterea de a se desprinde de dependenţa?

tichindeleanu-700x350
Ovidiu Ţichindeleanu (foto: Baricada)

Un interviu cu filosoful român despre importanţa ideilor regretatului Samir Amin, despre nevoia ca Europa de Est să urmărească un drum propriu de dezvoltare, despre mesajul Şcolii de Vară de la Telciu şi nevoia unei ”spiritualităţi de stânga”

Ovidiu Ţichindeleanu este filosof şi teoretician al culturii, cofondator al site-ului românesc de stânga CriticAtac, al platformei Indymedia România şi a LeftEast. A fost membru în consiliul director al organizaţiei nonguvernamentale internaţionale El Taller Internaţional. În prezent locuieşte în Chişinău, Republica Moldova. Ţichindeleanu este una dintre forţele motrice din spatele Editurii Idea din Cluj-Napoca şi a Centrului pentru Studierea Modernităţii şi a Lumii Rurale din Telciu, ultimul fiind organizatorul Conferinţelor de la Telciu şi a Şcolii de Vară de la Telciu. Ultima carte a lui Ţichindeleanu este ”Contracultură. Rudimente de filosofie critică”. Este traducător în limba română a unor cărţi de Silvia Federici, Sylvia Marcos, Walter Mignolo, Arturo Escobar, Lewis Gordon, Immanuel Wallerstein, Ivan Illich, Gilles Deleuze, şi Peter Sloterdijk. Acest interviu a fost acordat în timpul Şcolii de Vară de la Telciu (11-19.08.2018). 

Acest articol a fost publicat pe 24 august 2018 pe secţia românească a site-ului Baricada. 

Domnule Ţichindeleanu, această lună politologul şi economistul cu convingeri de stângă Samir Amin a încetat din viaţă. Dvs. vă cunoşteaţi cu el, având o legătură intelectuală şi de prietenie. Ce amintiri vă provoacă comunicarea cu Samir Amin?

Comunicarea mea cu Samir Amin a fost redusă din cauza limitărilor obiective ale contactelor cu sudul global. Dar întregul parcurs al vieţii sale, cariera şi activismul lui Samir Amin se află acum în faţa noastră ca o moştenire critică ce trebuie considerată şi continuată. S-a născut în anii ’30, a lucrat şi sub Nasser, a fost un fondator şi o voce influentă a teoriei dependenţei şi a unor instituţii de cunoaştere africane, a grupului celor patru care au creat teoria sistemelor-lume (alături de Wallerstein, Gunder-Frank şi Arrighi), a ceea ce se numeşte “stînga globală”, iar după 1989 a continuat să fie un “marxist independent”, un critic al viziunilor centrate pe istoria occidentală, care a reflectat în mod deschis la viitorul internaţionalismului, subliniind importanţa solidarităţii între periferii după momentul istoric Bandung. Ultima întâlnire a fost acum cîteva săptămâni la Dakar, în cadrul conferinţei organizate de Asociaţia de filosofie caraibiană şi Societatea senegaleză de filosofie, unde am participat la o discuţie despre experienţa istorică a socialismului est-european şi legăturile cu Africa din anii decolonizării. Samir a rostit un cuvînt introductiv şi apoi am discutat mai pe larg despre experienţele sale din ultima vreme şi potenţiale traduceri în limba română. Ceva ce l-a preocupat recent a fost regândirea stângii în lume, dar o stîngă centrată pe ruralitate şi majorităţile popoarelor lumii, nu doar pe lucrătorul industrial. Samir considera că viitorul stângii trebuie ancorat de majorităţile exploatate ale popoarelor lumii, care sunt rurale. Ca urmare, chestiunea ruralităţii devine centrală pentru speranţele stângii. Aici la Telciu chestiunea ruralităţii a fost de la început centrală în modul în care ne propunem să privim modernitatea, modernizarea, capitalismul şi alternativele sau rezistenţele la acestea.

Samir Amin a scris mult despre problema periferiei. Tot dvs. aţi prezentat despre decolonialitate şi Europa de Est în cadrul Şcolii de Vară de la Telciu. În ce măsură ideile diferite ale lui Samir Amin – de exemplu despre desprinderea lumii periferice de centrul capitalist sunt valabile şi pot fi aplicate în Europa de Est?

În acest context regăsim poate unele dintre cele mai puternice idei lui Amin. El şi-a elaborat doctoratul la sfîrşitul anilor 1950 şi a dezvoltat conceptul desprinderii în anii 1960 în contextul studiilor sale despre originile subdezvoltării, a dezbaterilor legate de teoriile depedenţei şi apoi a faimoaselor dialoguri cu Immanuel Wallerstein, André Gunder-Frank şi Giovanni Arrighi. Dar Samir nu dorea să cantonăm discuţia numai la analiza capitalismului, a sistemului-lume, a dominaţiei, a mecanismelor de acumulare şi mijloacelor de dependentizare a periferiilor de centrii capitalului, ci să punem accentul pe desprinderea de acestea ca punct politic de pornire atît pentru analiza intelectuală, cît şi pentru elaborarea unei alternative socialiste la lumea globală capitalistă. Această mişcare includea o critică a marxismului occidental şi a ancorării în nordul global a grupurilor progresiste numite inspirat de alt senior regretat, Peter Waterman, mişcarea de solidaritate şi justiţie globală Această orientare rămîne importantă şi pentru regândirea geopoliticii în zona noastră. În ultima perioadă discursul geopolitic se suprapune peste mişcările sociale, astfel că în Republica Moldova, de pildă, ideile de stânga sau de dreapta nu contează atît de mult cît dacă eşti prorus sau prooccidental – o alternativă care lasă pe dinafară chestiunea regiunii înseşi.

Conceptul desprinderii nu ajută doar la regîndirea organizării economice, ci şi pentru a reduce la dimensiuni contextul geopolitic, încadrându-l nu numai în contextul relaţiilor între centre şi semiperiferii, al similitudinilor trans-statale, ci şi în contextul relaţiilor posibile între periferii şi semiperiferii. Idea de desprindere nu e relevantă doar pentru analiza economică, ci şi pentru cea politică, cînd Europa de Est nu mai există ca regiune, fiind prinsă între opţiunea occidentală – integrare în UE, dezvoltare neoliberală, dar şi mici concesii liberale sau utopii tehnocrate etc., sub ghidarea FMI, a Băncii Mondiale şamd., şi de cealaltă parte pseudoalternativa estică, autocratică, ce încearcă să întărească o parte a elitelor locale, ca o reacţiune a unui stat erodat de neoliberalism. Chestiunea desprinderii de formele de deposedare, devalorizare şi dependentizare este relevantă pentru Europa de Est şi fiindcă nu poate fi tratată doar la nivel naţional. Regiunea Europei de Est, care are o experienţă istorică socialistă, poate să găsească în dialoguri internaţionale resurse comune pentru a pune explicit problema desprinderii de instituţiile şi logica dăunătoare sau distrugătoare a modernităţii. Deocamdată, în Europa de Est avem de a face cu un internaţionalism al problemelor, dar nu şi cu un internaţionalism al soluţiilor. Ţările est-europene se confruntă cu probleme similare, generate de tranziţia la capitalism şi occidentalizare, de întoarcerea statului cu spatele la cetăţeni şi cu faţa la capital şi marile puteri – dar care sunt adresate la nivel naţional sau statal, generînd alte probleme interne. Desprinderea la nivel regional de mecanismele dependenţei poate deveni o chestiune vitală pentru viitorul stângii est-europene.

O parte din această mare regiune a Europei de Est face parte şi din UE. Cum ar putea arăta o desprindere prin măsuri şi politici concrete ale regiunii care începe din Polonia şi se încheie la România şi Bulgaria?

De fapt nu există nicio instituţie majoră care să reprezinte interesele regiunii. Alianţele inter-statale şi politicile internaţionale par a se forma doar în interiorul marilor organizaţii occidentale – precum în interiorul NATO. Or, în ciuda integrărilor şi îngrădirilor din tranziţia post-socialistă, regiunea transcende toate marile organizaţii occidentale sau estice, inclusiv UE, NATO, sau din cealaltă parte Rusia. Ca urmare, fără o formă de autoreprezentare, devine locul ce internalizează toate marile contradicţii dintre aceşti poli de putere. Un pas necesar e colaborarea regională instituţională Est-Est în Sud-Estul Europei. Multiple iniţiative culturale fac aceasta la nivel informal, precum cea de faţă sau LeftEast – ai cărei editori şi colaboratori fac o muncă cu totul remarcabilă. Forumul Social Balcanic a fost şi el o astfel de instituţie,.La fel Universitatea liberă din Sarajevo şi multe altele – inclusiv platforme de colaborare create sub egida UE, a unor agenţii culturale statale sau chiar a unor bănci. Necesitatea acestui tip de colaborare e atît de puternic resimţită, încît a ajuns de multe ori să redefinească agenda instituţiilor dominante. De fapt, la nivel cultural trecem printr-un fel de mini-epocă de aur, în care în regiune apar cele mai bune analize sociale, teatru social, film critic, arte vizuale critice etc., însă la nivel politic nu se vede mai nimic comparabil – deşi atît eforturile de reconstituire a unei stîngi europene, cît şi cele de fortificare a dreptei europene, par a fi tot mai conştiente de importanţa vitală a Europei de Est. Rămîne de văzut cine va şti să asculte de aceste noi fenomene.

La nivel politic se pune şi problema relaţiilor cu UE şi a regîndirii sensului Europei. Nu e vorba de respingerea UE în sine, ci de desprinderea de occidentalism şi conştientizarea că UE, în forma actuală, este un proiect politic de dreapta. E necesară redefinirea Europei prin ochii Europei de Sud-Est şi a experienţelor sale relevante. Nu regiunea e cea care trebuie să se dezvolte după un model occidental, în care să se ”integreze”, ci Europa trebuie să se schimbe, desprinzîndu-se de acea Europă rasistă, mononaţională, ca loc al privilegiului care naşte fascisme, către o Europă mai democratică şi non-militaristă, ce îşi propune o redistribuţie socială mai bună, reducerea inegalităţilor şi medierea păcii.

Partidele social-democrate din România şi Bulgaria arată tendinţe conservative în ultima perioadă şi pretind că se deschid spre Grupul de la Vişegrad. Asta arată pe de o parte ca regionalizare est-europeană. Dar pe de altă parte aceste partide social democrate se aliniază la nişte forţe conservative. De unde va trebui să vină acest proiect de voce regională? Ce forţe politice şi sociale aşteptaţi să dezvolte astfel de proiect? Oare se văd la orizont ele?

Despre social-democraţii care sunt acum la putere în România colegii mei – precum Florin Poenaru – au făcut analize din care reiese că partidul are un program neoliberal, cu concesii pentru clasele precare, dar mai ales pentru o parte din elitele sale interne. M-am referit la acest partid ca ”stânga nominală”. Are o anumită orientare de stînga, însă superficială. În istoria tranziţiei, a aplicat o mulţime de politici de dreapta. Nu prea ne putem pune speranţe în ea, atât vreme cât nu trece printr-un proces de transformare reală – cîtă vreme nu îşi ascultă de fapt votanţii şi majoritatea tăcută, însărăcită şi lipsită de speranţe. Întoarcerea la suveranitate şi etno-naţionalism pe care o observăm în prezent în toată regiunea e la fel de superficială, fiind contrabalansată în toate cazurile de întărirea autocratică a puterii anumitor grupări sau elite locale. E un regionalism nominal, nu real. Cum ar fi să fie generalizată însă întoarcerea la suveranitatea populară? – Adică să se pornească de la recunoaşterea însărăcirii majorităţii populaţiei, în paralel cu constituirea de monopoluri şi cvasimonopoluri în cele aproape trei decenii de tranziţie la capitalism? O schimbare reală a direcţiei, pe baza experienţei istorice locale, e de fapt o propunere rezonabilă.

În acelaşi timp, în cazul României, să observăm că toate partidele de dreapta care au fost la putere în istoria tranziţiei, aplicând politicile de dreapta ce au definit tranziţia (privatizări, retrocedări, îndatorări, statul minimal, taxa unică etc.), au dispărut. Au fost într-un fel pedepsite de popor, însă majoritatea acestuia, deşi a votat cu stînga nominală, a intrat de ceva vreme într-un proces de retragere din sfera publică. Iar în contextul în care la putere e o stîngă nominală cu ideologie proprie foarte diluată, clasele mijlocii care au acces la sfera publică – iar într-o semi-periferie cu educaţie universală mai toată lumea se crede de clasă mijlocie – îşi doresc reconstituirea dreaptei. Ele sînt însă frustrate de o mare contradicţie internă: unii sînt animaţi de imaginea unei utopii occidentaliste a tehnocraţilor care vor reciviliza ţara (o guvernare pentruclasa mijlocie), în timp ce alţii de imaginea populistă a unei “întoarceri” la “familia tradiţională” şi “adevăratele valori” – care nu au existat niciodată, fiind o pură invenţie a modernităţii. În timp ce stînga nominală încearcă să navigheze cumva peste apele tulburate ale noilor orientări critice, prin diluarea mesajului ideologic (şi întărirea controlului statal), ca acel crocodil care zboară dar mai la joasă înălţime, dreapta trece printr-o bătălie constituantă. După criza globală a capitalismului din 2008, dreapta a fost nevoită să tot împrumute din repertoriul tradiţional al stîngii, însă această ultimă orientare a ei articulează deja o schimbare radicală a direcţiei tranziţiei, însă nu una de bun augur. Ca urmare, stînga – formală şi informală – are nevoie de mai multă onestitate şi un efort de recompoziţie, fiindcă altfel va pierde un alt tren. E clar că, la aproape trei decenii de tranziţie, are loc un transfer de generaţii şi o conştientizare istorică, o serie de dezvrăjiri, inclusiv de “visul european” şi chiar de capitalism – cel puţin în sensul în care acesta a fost vîndut în anii 1990.

Se dezvoltă un consens popular că “direcţia trebuie schimbată”, însă teritoriul pe care aterizează dezvrăjirile nu e deloc unul al certitudinilor, al stîngii independente căreia i-ar veni rîndul să zică “v-am spus eu”. Dimpotrivă, e tocmai teritoriul disputei politice de viitor. În politică, nu contează cine “a avut” dreptate.

Samir Amin scria că socialismul înseamnă noi relaţii în societate. Aţi subliniat că soluţiile trebuie să fie neformale. În opinia dvs. ce iniţiative, proiecte, activităţi ar putea contribui la desprindere de tranziţie şi la schimbare, din nou cu focus regiunii între Polonia şi România-Bulgaria?

Cred că fiecare din cei vorbitorii de aici are unul sau mai multe răspunsuri la această întrebare. Şi Samir Amin considera chestiunea centrală a socialismului mai degrabă relaţiile inter-umane decît lupta împotriva proprietăţii private – deşi a subliniat mereu necesitatea combaterii monopolurilor capitaliste. Am putea porni de la dezindustrializare. Tranziţia a distrus baza industrială în toate ţările din fostul bloc socialist, pentru a reconecta ţările la fluxurile de capital – fie corporaţiile occidentale, fie noi proprietari din oligarhia locală. Ca urmare, oraşe şi regiuni întregi au devenit aşa-zise “victime ale tranziţiei”. Oamenii şi-au pierdut în masă slujbele, modelele de viaţă şi au devenit, eventual, sursă de forţa de muncă migrantă în Occident. În acelaşi timp, unele comunităţi locale au ştiut să se reinventeze – însă tocmai în acest context se pot înţelege concret atît necesităţile autonomiei comunitare, cît şi dimensiunile necesare ale intervenţiei statale. Tocmai am văzut la Şcoala de Vară de la Telciu un film documentar despre închiderea minei de cărbuni din oraşul Petrila în Valea Jiului, care a generat un val local de activism. Accentul pus pe înţelegerea ruralităţii şi a circuitelor locale ale valorii, atenţia dată micilor oraşe est-europene şi fostelor zone industriale, iar în marile oraşe cartierelor muncitoreşti, ar putea contribui la munca necesară de recompoziţie socială, într-un context în care e tot mai evident individualismul, diviziunea şi mărirea diferenţelor sociale. Punctele realiste de pornire nu trebuie să fie neapărat modele ale succesului, ci acceptarea vulnerabilităţii.

În Europa de Vest şi în lume există forme diferite de activităţi solidare – de la cooperative diferite (de exemplu în Ţara Bascilor şi Catalonia) până la participare cetăţenească la deciziile privind budgetelor municipale (în Porto Alegre). Oare nivelul conştiinţei regiunii noastre este suficient de ridicat pentru a aplica astfel de inovări economice şi democratice?

Tendinţa de dezvoltare a gândirii politice prin preluarea modelelor existente şi aplicarea lor locală e ceva ce trebuie criticat, însă e adevărat că e necesară constituirea şi popularizarea unui repertoriu comparativ, un context general al ideilor sau modelelor existente de organizare non-capitalistă sau solidară a economiei, contra contextului ce susţine că doar “piaţa” şi capitalismul sînt unicul fundament al realităţii. Însă principala sursă care are şanse de cîştig, cea care suscită o conştiinţă critică activă, e istoria locală. Şi Europa de Est are multe exemple de bugetare participativă, la nivel informal şi formal. De exemplu, în socialism, asociaţiile de locatari la bloc, sau în fostele întreprinderi modul în care oameni puneau bani împreună la colectă, formând astfel bănci cetăţeneşti pe baza solidarităţii şi a încrederii reciproce. Ori în tranziţie, sistemul economic alternativ, de schimb şi transfer de bani, al circuitelor de autobuze de migranţi. Formal ne putem uita la istoria cu dus şi întors a relaţiilor între planificarea centrală şi administraţiile locale, la diferite niveluri administrative (Norbert Petrovici a făcut-o recent); ori la istoria cooperativelor meşteşugăreşti. Colegii sociologi sau cei care studiază istoria economiei ştiu aici mult mai multe decît mine despre această altă istorie a experienţei socialiste, care are uneori continuităţi neaşteptate în tranziţie. O încurajare sistemică a economiilor subzistenţei mi se pare mai importantă decît lupta contra corupţiei.

Suntem la Telciu şi amintesc că la prezentarea dvs. aţi arătat o hemisferă digitală, centrată pe Telciu. Aţi spus cum Telciu este centrul lumii. Adică Şcoala de Vară de la Telciu are anumit mesaj către întreaga lume. Asta se poate simţi în diversitatea temelor, legate de gândirea critice, în numărul neaşteptat de mare al pariticipanţilor internaţionali, şamd. Care este mesajul Şcolii de Vară de la Telciu?

Şcoala de Vară de la Telciu a fost concepută în urma Conferinţelor de la Telciu, iniţiate de Valer Cosma. Împreună cu Manuela Boatcă, cu Madina Tlostanova din al doilea an, am avut de la început o ancorare şi relaţie puternică cu gândirea decolonială, în care accentul e pus pe istorii locale resituate în primplanul istoriei modernităţii – istoriile concrete care evidenţiază orientări şi moduri de organizare a economiei şi societăţii diferite de cele coloniale şi capitaliste. Iniţiativa locală şi gîndirea decolonială au făcut posibilă Şcoala de la Telciu, însă aceasta a luat o viaţă proprie. Căutăm aici moduri de a ne desprinde sau a răsturna raporturile de putere cu centrele de putere şi acumulare, cele din Occident sau cele metropolitane, şi moduri de valorizare istoriei marginalizaţilor, exploataţilor şi a geografiilor marginale. Telciu – o localitate rurală – e locul în care aducem laolaltă altfel de istorii, încercînd o altfel de “centralizare”, sau chiar, în mod ideal, o comunizare democratică. Fiind o “şcoală”, astfel de răsturnări par a avea loc, desigur, în primul rînd la nivel ideologic sau pedagogic, însă Valer Cosma a ancorat de la bun început şcoala în raporturi reale cu instituţii ale puterii formale din sat precum primăria, şi ale puterii informale – precum barul, iar participanţii au înţeles de la bun început, la rîndul lor, că o parte decisivă a muncii realizate la Telciu e cea din afara conferinţelor, în ateliere de lucru cu comunitatea şi în împărtăşirea cu generozitate a proiectelor critice realizate de-a lungul anului ce tocmai a trecut. În cei trei ani, comitetul de organizare al Şcolii a crescut şi el semnificativ, luînd o viaţă proprie. Aceste părţi diferite ale şcolii au consecinţe sociale reale, pe care nu le putem înţelege decît colectiv. Aşadar Telciu nu e doar un loc bun de vizitat şi expus. Aici teoria critică şi istoria socială nu sînt distribuite şi nu se centralizează în acelaşi mod în care se face la Historical Materialism, la Londra, Bucureşti sau Cluj. Întrebările critice care sunt puse la Londra, Bucureşti sau Cluj au oportunitatea de a intra într-un altfel de proces transformativ la Telciu. Nu toţi sînt însă dispuşi să redevină vulnerabili sau să se deschidă, preferînd să trateze Telciu doar ca pe o nouă vitrină, în loc de un loc al inspiraţiei, învăţării şi transformării. Rămîne mult de lucru, însă Telciu rămîne locul în care putem întrevedea opţiuni alternative, putem încerca decolonizarea practicilor şi a sensibilităţilor noastre şi dezvoltarea capacităţilor de rezistenţă şi comunizare. Telciu ne dă şansa de a reduce la dimensiuni molohul, pentru a cîştiga un realism critic al propriilor vulnerabilităţi, dar şi al potenţialului istoriilor sociale pe care le învăţăm şi le aducem aici laolaltă.

Aţi mai spus că, din ce înţeleg, Europei de Est nu trebuie să-i fie ruşine de socialism. Acesta nu ar fi nici o povară, care trebuie aruncată la gunoi sau curăţată cumva. În opinia dvs. trecutul socialist ar putea fi avantajul şi nu dezavantajul regiunii noastre. În ce măsură ceea ce a fost valoros este păstrat şi în ce măsură recuperarea moştenirii socialiste în dimensiunile diferite ei este posibilă?

Asta e extrem de important. Din păcate logica tranziţiei a fost fixată pe distrugerea in toto a moştenirii trecutului. Anticomunismul a fost o logică dominantă a tranziţiei, care a cuprins încercarea de a rescrie trecutul, prin care socialismul devine o cale greşită iar experienţa sau civilizaţia sa e proiectată ca o totalitate omogenă, un “faliment”. Iar din păcate, mulţi camarazi la nivel internaţional au acceptat efectele anticomunismului, încetînd să mai considere Europa de Est ca punct de referinţă. Trecutul socialist e însă un trecut recent cu o dinamică internă, cu succese, eşecuri şi o istorie proprie de diferenţiere şi desprindere de lumea capitalistă. Chiar dacă produsele lui au fost distruse într-o mare măsură, prezentul rămîne o urmă a trecutului, oriunde ne uităm – în oraşe şi la sate, o mare parte a infrastructurii, reţelele sociale, chiar reperele culturale contemporane. Dar mai mult, la nivel subiectiv rămîne o atitudine a est-europenilor care îşi asumă o anumită diferenţă faţă de Europa Occidentală şi alte regiuni. Trecutul socialist a produs în interioriul societăţilor din Europa de Est ideea luării pe un drum istoric diferit de cel al Occidentului. Această diferenţă este resimţită intuitiv în dialogurile între noi şi occidentali, dar e ceva ce a avut o dimensiune instituţională, la nivel internaţional. Relaţiile din anii ’60-‘70 între ţările din blocul socialist şi mişcarea nealiniată rămân relevante, în acest sens.

De asemenea, viaţa internă a socialismului a cunoscut schimbări radicale. Au survenit schimbări în modurile în care s-a conceput viitorul comunismului, organizarea economiei, redistribuirea, rolul ecologiei, lupta împotriva inegalităţilor, chiar conceptul de clasă. Fostele ţări socialiste nu trebuie să înceapă de la zero, fiindcă istoria recentă le oferă multe resurse de gândire critică şi mobilizare practică, iar numeroase dezbateri interne din fostul bloc socialist, în special cele din deceniul ’70, rămîn relevante, deşi au fost ignorate în istoria tranziţiei.

Lumea de astăzi produce o anumită spiritualitate de piaţă sau capitalistă. Există multe forme de gândire şi instituţii – de exemplu marketingul reţelelor foloseşte tehnice motivaţionale pentru a-i încuraja pe oameni să vindă mai mult. Se fac conferinţe cu guru de marketing şi afaceri, care sunt trataţi acolo ca nişte sfinţi, ale căror mesaje trebuie să fie interiorizate. Se ajunge deseori la nişte clişeuri – că ar trebui să ieşim din zona de confort, că trebuie să gândim pozitiv. Oricum, există astfel de hrana pentru gândire, care promovează valorile pieţii sau capitaliste. Unde este socialismul în această luptă a sufletelor? Oare există spiritualitate de stânga?

Aici se vede foarte clar particularitatea zonei noastre şi anumite prejudecăţi pe care le-au adoptat chiar intelectualii critici. În America Latină există teologia liberării, profund legată de mişcări de stânga. În Europa de Est religia a fost un teritoriu câştigat în mod tradiţional de dreapta şi de etno-naţionalism, în special în anii ‘30. La fel în ceea ce priveşte “naţionalismul” – în America Centrală şi de Sud acesta s-a articulat coerent cu mesaje de stînga (reuşind să redefinească însăşi ideea de stat naţional, ca stat plurinaţional), în timp ce în zona noastră naţionalismul a căzut cel mai des pe un teren de dreapta, legîndu-se de mesaje etno-naţionaliste şi puriste. Însă asta nu înseamnă deloc că spiritualitatea şi suveranitatea nu ar fi cîmpuri relevante pentru gîndirea critică sau politicile de stînga. Vasile Ernu a arătat, de pildă, capacitatea bisericilor protestante de a găzdui şi a dezvolta anumite tipuri ale rezistenţei şi solidarităţii sociale. Iar dacă observăm explozia religiozităţii după 1989 şi creşterea numărului de biserici (mai multe decât şcoli), astfel de fenomene sînt şi expresia necesităţilor, suferinţelor şi speranţelor sociale. Dacă “socialismul” elimină din discuţie spiritualitatea, riscă să piardă contactul cu aceste cerinţe sociale şi chiar o posibilitate de dialog popular.

Înţeleg, dar vă referiţi la exprimările sociale ale necesităţii oamenilor. Dar în sens de hrană de gândire individuală, în ce sens cărţile de stânga pe care le vedem în această sală, oferite la vânzare, pot contribui la o schimbare în viaţă? Oare nu asta e problema stângii – că se ocupă prea mult cu suprastructura, că vede prea mult lumea din aer, şi oare nu e nevoie de o gândire care conectează cer şi pământ, o gândire vie, care nu rămâne limitată la cărţi şi la articole online?

Cei care lucrează la editurile prezente aici, la Şcoală de Vară de la Telciu, Editura IDEA, Editura Tact, Editura Pagini Libere – toţi sîntem lucrători intelectuali. Mereu va exista reproşul că punem pe masă o vorbire prea elevată şi concepte prea complexe, care nu reuşesc să străbată diferenţele de clasă şi să ajungă la popor. Este un reproş legitim, dar lipsit de precizie. El exprimă o viziune universalistă despre lucrul intelectual. Munca intelectuală, ca alte tipuri de muncă, e prinsă în contextul său social şi tehnic. O carte nu e o biblie, ci un mijloc care se deschide celor care ştiu să citească şi care ajung cumva la cartea respectivă. Cartea de gîndire critică are nevoie de spaţii ca Telciu, unde discuţia despre sau pe baza unor cărţi chiar e acompaniată sau urmată de reflecţii formale şi informale, de ateliere şi elaborarea altor proiecte culturale, care ating alte grupuri şi categorii sociale. Mai mult decît un singur discurs universal care să îi prindă pe toţi, cred că avem nevoie mai degrabă de multiplicarea unor astfel de medieri sociale.

Iar în ceea ce priveşte spiritualitatea vie a stîngii, cred că cele mai diferite tradiţii ale stîngii sînt ancorate şi motivate de viziunea unei realităţi dinamice, de percepţia că nu trăim într-o realitate dată, fixă, incapabilă de schimbare, ci într-o realitate dinamică ce a trecut şi mai trece prin transfomări radicale. Dacă ideologiile dominante încearcă să ne situeze într-o realitate rarefiată şi controlată – de tipul celei dintr-un laborator steril, a unui studio de televiziune sau birou corporativ, rezistenţele creative operează mereu în spaţii dense, în zonele gri în care lucrurile nu sînt întotdeauna ceea ce par a fi, tocmai pentru că se pot deschide transformării.

Aş dori să concludem acest interviu întorcându-ne la Samir Amin, dar cu o deschidere spre viitor. Împreună cu Ignacio Ramonet de la Monde Diplomatique, Amin a fost unul dintre fondatorii Forumului Social Mondial. Ce vine după aceşti oameni? În ce măsură oamenii din generaţiile mai tinere care vin după ei, vor reuşi nu doar să îi înlocuiască, ci şi să îi depăşească?

După ei vine memoria lor, dacă ştim să o păstrăm activă şi critică. Am încercat şi aici, şi la Şcoala de la Vară de la Middelburg, organizată de Rolando Vázquez şi Walter Mignolo, să îi comemorăm pe cei care nu mai sunt între noi, dar de la care am avut de învăţat. Forumul Social Mondial e expresia politică contrahegemonică, a speranţelor celor mai diferite mişcări democratice de solidaritate şi justiţie globală din epoca dificilă de după căderea blocului socialist, caracterizată de puternice tendinţe contrare, pro-capitaliste, extractiviste şi militariste. E o încercare de repolitizare a societăţilor civile prin aportul decisiv al Sudului Global – o transformare ce viza inclusiv marile organizaţii de dezvoltare, care trec şi ele printr-un proces de restructurare în tranziţia globală de astăzi. Or, generaţia următoare s-ar putea confrunta, dacă e să ascultăm de bătrînii Forumului, chiar cu birfucaţia lumii capitaliste, care o poate lua fie pe o cale mai democratică şi ecologică, fie pe una chiar mai violentă şi inegală decît cea din ultimele sute de ani.

Mă întreb: dacă cei în vârstă au fost o sursă de inspiraţie şi speranţă de schimbare, în ce măsură cei tineri care vin după cei bătrâni pot fi şi ei o sursă de inspiraţie şi speranţă…

Tocmai pentru a nu aştepta momentul stingerii din viaţă, e important să ne autoexpunem propriile istorii. În Europa de Est am avut o explozie a scenelor independente, de artă vizuală, sociologie, filosofie, teatru social. Avem nevoie de comparaţii trans-periferice, să ne povestim micile succese şi să le aducem laolaltă la o masă transnaţională. Aceste mici istorii nu constituie revoluţii, dar cine poate să judece potenţialul lor colectiv?

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

Advertisements

Author: Vladimir Mitev

Жител на град Русе. Румъноговорящ. Locuitor orașului Ruse. Vorbitor de limba română.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s