Bulgaria şi România în Blocul Estic: cum se rezolvă disputele între aliaţi

jivcov-ceausescu-700x350

Liderul socialist român Nicolae Ceauşescu şi omologul lui bulgar Todor Jivcov (foto: Arhivele Naţionale Române, Fototeca online a comunismului românesc, ID 35070X4X6, 17.01.2019, 12/1979)

O privire către poziţionarea diferită a României şi Bulgariei în a doua jumătatea a secolului XX

Iskra Baeva

Acest articol a fost prezentat la conferinţa ”Bulgaria şi Balcanii în secolul XX: politică externă şi diplomaţie publică”, care a avut loc pe 26 octombrie 2018 la Galeria de Artă a oraşului Sofia.

Balcanii ocupă un loc de mijloc între cele trei coninente, unde au аpărut civilizaţiile care au format chipul lumii moderne. Importanţa acestei regiuni, precum şi a fiecărei alte, se modifică în decursul evoluţiei Europei, dar în toate timpurile ea îşi păstrează rolul de element de legătură între Europa şi Asia, iar de acolo şi importanţa ei pentru Marile Puteri de pe continent. Prin această succintă afirmare introductivă, aş dori să vă îndrept atenţia către două dintre ţările balcanice, pe care probabil ar trebui să le numim Balcanii de Nord, dacă asta ar fi avut mai mult sens decât actuala noţiune de Balcanii de Vest. Este vorba de Bulgaria şi Româniia, care după Al Doilea Război Mondial întră în sfera de influenţă sovietică cu poziţii foarte diferite, şi care la scurt timp după primele tulburări, devin singurele ţări balcanice din Blocul Estic. Faptul acesta însă nu le apropie cine ştie cât, şi nici nu le face să fie la fel. Relaţiile între România şi Bulgaria în Blocul Estic sunt pline de tensiuni, contradicţii şi divergenţe, deşi se ascund în spatele multiplelor întâlniri la cele mai diferite nivele.

Voi prezenta aceste relaţii prin câteva exemple caracteristice.

Primul exemplu este din perioada de început a relaţiilor de aliaţi. Modurie diferite în care este privită una şi aceeaşi problem, pot fi văzute într-o notă de raport din 2 iunie 1948, a ministrului adjunct, Grudi Atanasov,1 în legătură cu ideea de a se construi o nouă casă de cultură bulgarească, şi despre rolul bulgarilor din România pentru dezvoltarea relaţiilor între cele două state. Poziţia lui Grudi Atanasov este: ”nu am putut să mă conving în ce măsură acum este justificat să se construiască o casă de cultură de-a noastră într-o ţară prietenă şi aliată nouă, cu care ne aflăm în relaţii politice, economice şi culturale apropiate şi guvernul căreia este gata să dea posibilitate deplină pentru satisfacerea necesităţilor de cultură şi educaţie a bulgarilor şi a copiilor lor care trăiesc acolo”2. Aceste note sunt însoţite de încă o poziţie referitoare la o propunere a ministrului român de educaţie – G. Vasilichi, ”în viitor să nu existe atât în România, cât şi în celelalte ţări cu democraţie populară, şcoli ale naţionalităţilor, sprijinite financiar de către ţările respective, cum este cazul acum cu şcolile bulgăreşti, iugoslave şi maghiare, susţinute financiar de către Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria”3. Argumentarea lui este că aceste şcoli creează ”o serie de neplăceri şi dificultăţi”, şi anume: ”profesorii care sunt susţinuţi financiar de alte ţări, primesc salarii mult mai mari decât românii, ceea ce îi influenţează râu pe ultimii” şi ”în unele şcoli, precum cele maghiare sunt angajaţi mulţi profesori cu vederi reacţionare şi şovine, şi au devenit centre de spionaj anglo-american”.

Bulgaria îşi exprimă acordul cu cerinţa română, care arată cum încă la primele semne de naţionalism român, comuniştii bulgari răspund cu o poziţie pur internaţională.

Al doilea exemplu este din anii 60, când România şi Bulgaria ocupă poziţii opuse în conflictul din interiorul Blocului Estic, legat de Primavara de la Praga. Pe de o parte, Bulgaria îşi exprimă dorinţa să participe în intervenţia din Cehoslovacia pe 21 august 1968, iar, pe de altă parte, România condamnă această acţiune, pregătindu-şi apărarea împotriva unei eventuale agresii din partea Tratatului de la Varşovia. Aşa într-o întâlnire cu Tito, de la sfârşitul lui august 1968, Ceauşescu îl întreabă dacă în caz de o eventual agresie va permite armatei române să se evacueze în Iugoslavia. După ce Tito respinge o astfel de posibilitate, Ceauşescu îşi păstrează tonul militant şi critic pentru uz intern, combinându-l cu un ton pacifist cu privire la aliaţii din Blocul Estic. Astfel în marţie 1969, el spune: ”Noi hrănim cele mai bune sentimente de prietenie către popoarele Uniunii Sovietice, marea noastră vecină, către comuniştii sovietici… noi suntem pătrunşi de asemenea şi de dorinţa sinceră tot mai mult să se întărească relaţiile noastre cu popoarele şi partidele ţărilor vecine socialiste: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria. Aceleaşi sentimente avem şi către popoarele Ceholslovaciei, Poloniei şi RDG.”4 În acest conflict Bulgaria nu este forţată să ocupe o poziţie specifică, pentru că ea rămâne ascunsă în spatele poziţiei comunea celor cinci ţări din Tratatul de la Varşovia. Singurul lucru, care ea încearcă să facă, este o constataţie paşnică: ”Republica Populară Bulgaria este interesată să dezvolte relaţiile sale multilateral cu România, (fiindcă) pe acolo trece transportul nostru feroviar şi auto către şi dinspre Uniunea Sovietică şi celelalte ţări europene, avem un interes comun de a îmbunătăţi situaţia din Balcanii”.5

Aceste poziţii ale celor două ţări vecine subliniază încă o dată marile diferenţe între ele. Ele sunt formulate de un român, căsătorit în Bulgaria, astfel: ”Este o tradiţie naţională de secole a României ”să manevreze” între toate grupurile şi ţările în stare de confruntare, spre deosebire de exemplu de Bulgaria, care din cauza jugului otoman şi eliberarea de el, este tradiţional legată de Rusia (pentru o perioadă din trecutul cu Germania, dar din nou numai cu ea”.6 Poziţia caracteristica română este de echilibrul, iar cea bulgară – poziţia de satelit.

Poziţia unidirecţională a Bulgariei va fi confirmată şi în cadrul vizitei semnificative a preşedintelui american, Richard Nixon, în România pe 2-3 august 1969. Atunci Ceauşescu face tot posibilul pentru a sublinia apropierea sa la preşedinele American, iar când Nixon arată un interes mai special către Bulgaria cu cuvintele ”Am auzit mult despre Bulgaria, aş dori să aflu mai multe”, ambasodrul bulgar doar dă din cap. Şi răspunde vag că viitorul este înainte, chiar şi atunci când la recepţia oficială, Nixon spune categoric: ”Am fost în URSS, Polonia, România. Aş vizita cu placere Bulgaria.”7 Aşa cum se vede diferenţele nu sunt inâmplătoare, ci se datorează poziţiei gepolitice diferite a ambelor state, a tradiţiei lor istorice şi a strategiei, alese de conducatorii lor în cadrul Blocului Estic.

În a doua jumătate a anilor 70, se nasc noi dispute între România şi Bulgaria, pretenţiile acum venind de la partea română. Ele sunt formulate de Cornel Burtica – membru al conducerii Paritdului Comunist Român, în timpul întâlnirii lui oficiale din 15 iunie 1977, cu membrul conducerii Partidululi Comunist Bulgar, Alexander Lilov. Este vorba de interpretarea istoriei. România protestează împotriva încercărilor istoricilor bulgari să îl prezinte pe Hristo Botev ca luptator pentru eliberarea naţională nu numai a bulgarilor, ci şi a românilor; împotriva subestimării istoriei Partidului Comunist Român în timpul Cominternului şi a contradicţiilor acestui partid cu Cominternul, pe timpul când preşedintele lui este Gheorghi Dimitrov.8

Ceea ce este nou în disputa acesta este că, după ce răspunde reproșurilor, Lilov pune pe masă pretenţiile bulgare – legate mai ales de ”încercările unor istorici români să subestimeze caracterul bulgar al celui de Al doilea ţărat bulgar, prezentându-l ca ”imperiul româno-bulgar”, de declararea Dobrogei, inclusiv Dobrogei de Sud ca ”un pământ român stravechi”, prin care se justifică alipirea ei către România în 1913, şi se pune sub îndoială Tratatul de la Craiova din 1940, calificat ca ”o nedreptate istorică în privinţa întregimii teritoriale a statului român”.9 Lilov merge şi mai departe. El arată îngrijorarea sa despre soarta şcolii lui Botev şi a bisericii bulgăreşti din Bucureşti, precum şi a şcolii bulgăreşti din Galaţi10.

Problema cu şcoala lui Botev are o preistorie. Înfiinţată în anul 1868, şcoala până în 1948 este proprietate bulgăreacsă, după care este transferată sub administrarea Ministerului Învăţământului din România. În anul 1957 clădirea este predată statului roman, dar cu un acord după care Bulgaria trebuie să primească în schimb o altă incintă, iar şcoala să fie transformată în muzeu al lui Hristo Botev. Aceste lucruri însă nu se realizează11.

Disputa nouă se diferă semnificativ de problemele puse în anii 40, dar se încheie într-un mod complet diferit – nu prin cedări din partea bulgară, ci cu un acord că ambele ţări să aibă grijă de moştenirea istorică a celuilalt stat de pe teritoriul său. Asta demonstrează nu atât o schimbare a poziţiei române cu privire la apărarea intereselor naţionale (apărare uneori excesivă), cât schimbările intervenite în poziţia bulgară – locul internaţionalismului este ocupat de un naţionalism în creştere, care a apărut în politica bulgară la sfârşitul anilor 60. Cum se vede din multele întâlniri între Jivcov şi Ceauşescu, ambele ţări au păstrat mari diferenţe în politica sa internă şi externă în Blocul Estic, dar s-au apropiat în poziţia pentru o cât mai clară bază a naţionalismlului în politica internă.

Ultimul exemplu, pe care îl voi da, este din anii 80, când sistemul socialismului de stat din tip sovietic din Blocul Estic întră în criză generală. Atunci, încă o dată, România şi Bulgaria merg în direcţii diferite în căutările de ieşire din starea grea. Bulgaria se deschide spre Vest prin negocierile cu Comunitatea Economică Europeană şi începe să aplice un model occidental de piaţă prin Concepţia din Iulie, în timp ce România rupe relaţiile cu FMI şi cu Vestul, şi îşi întăreşte relaţiile cu ţările din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Iar pentru a nu deveni dependent de Vest, Ceauşescu aplică măsuri drastice de austeritate pentru returnarea datoriei externe şi chiar reuseşte să facă asta în 1989 cu toate consecinţele care au urmat din asta.

Ultima dispută cu Bulgaria este legată de această desfăşurare, însă indirect. Este vorba de gazarea cu clor al oraşului Ruse, care devine motivul şi pentru înfiiţarea primei organizaţii disidente din Bulgaria pe 8 marţie 1988 – Comitetul Social pentru Protecţie Ecologică a oraşului Ruse. Ea este provocată de indignarea socială, provocată de lipsa de activitate a autorităţilor. Archivele însă arată şi altceva – gazarea oraşului Ruse se transformă într-o dispută internaţională.

Încă la începtului anului Bulgaria protestează, şi cere României să permită că experţii bulgari să fie admişi în Combinatul din Giurigu pentru a face măsurări ale aerului, dar nu are success. 12 Începe o dispută de lungă durată între cele două ţări referitor la vina pentru gazare, şi la modurile în care ea poate fi oprită. Este înfiinţată o comisie interguvernamentală, în frunte cu Andrei Lukanov şi Cornel Pacoste, care efectuează multe întâlniri la nivel de specialişti şi experţi, probe, şamd. În ultima instanţă devine clar că ”într-un mod indiscutabil sursa poluării oraşului Ruse cu clor şi derivative de clor, este combinatul chimic din Giurigu. Asta se datorează tehnicii vechi şi degradate, lipsei utilajelor de purificare şi încălcărilor serioase ale tehnologiei şi ale disciplinei de producţie”13. Indiferent de asta, gazarea nu încetează, pentru că în acel moment, în dorinţa de a-şi plăti datoria externă, România a direcţionat toate eforturile sale spre exportul de produse industriale le preţuri competitive, ceea ce necesită economisire de mijloace, inclusiv şi de la utilajele de purificare.

În general, în cazul acesta poziţia bulgară este de ofensivă, iar cea română de apărare, dar toate acestea rămân ascunse pentru societatea bulgară, pentru că conducerea bulgară nu doreşte că certurile să iasă la suprafaţă. Iată de ce societatea rămâne convinsă că, în numele relaţiilor de aliaţi, autorităţile bulgare şi-au lasat cetăţenii în voia soartei.

Ce demostrează exemplele de mai sus?

Nu voi repeta cele deja spuse, dar voi menţiona doar faptul că ţările noastre vecine rămân numai formal aliaţi în întreagă perioadă de după Al Doilea Război Mondial şi până în prezent. De fapt ele stau pe poziţii complet diferite, predeterminate de poziţia lor geografică şi de tradiţia lor istorică.

Citeşte în limba română!

Citeşte în limba bulgară!


1Аrhiva Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Bulgaria, op. 5, p. 10, а. е. 356.

2Tot acolo.

3Tot acolo.

4ДRaport al ambasadorului G. Bogdanov despre relaţiile României cu Bulgaria – anul 1969 – Arhivee de Stat Ministerul Afacerilor Externe, op. 20p, а.е. 373, l. 49.

5Tot acolo, l. 145.

6Nota de raport a secretarului la ambasada Republicii Populare Bulgaria din Bucureşti At. Gheorghiev cu un docent din Politehnica din Bucureşti, 29 iulie 1969 – Tot acolo, а.е. 374, l. 144.

7Raport al ambasadorului G. Bogdanov despre vizita lui Richard Nixon în România, Bucureşti, 9 august 1969 – Tot acolo, а.е. 391, l. 66.

8Arhivele Centrale de Stat, f.1b, op. 60, а. е. 224, l. 18–19.

9Tot acolo, l. 24.

10Aceste întrebări au fost puse şi mai devreme – în cadrul discuţiilor între Liudmila Jivcova şi Dumitru Popescu, precum şi ale Todor Jivcov şi Nicolae Ceauşescu în 1975 – Tot acolo, l. 25–27.

11Tot acolo, l. 29.

12O notă despre gazarea oraşului Ruse de Combinatul Chimic-Giurgiu pe 4 februarie 1988 şi situaţia din ultimele zile – Arhivele Centrale de Stat, f. 1b, op. 101, а. е. 1929, l. 2.

13Notă de raport de Petăr Mladenov şi Andrei Lukanov, 25 iunie 1988 – Tot acolo, Arhivele Centrale de Stat, f. 1b, op. 68, а.е. 3541, l. 1–2.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s