Paralele româno-bulgare: Nicolae Ceaușescu și Todor Jivkov

CFR şi BDZ au fost mândrie respectiv pentru România şi Bulgaria în vremurile socialiste (sursă: Pixabay, CC0)

Timp de peste două decenii relaţiile bilaterale între România şi Bulgaria sunt marcate de legătura interpersonală între liderii lor. Iar caracteristicile şi soarta celor doi lideri sunt reprezentative pentru cele două naţiuni

Ileana Marceva

Blogul Podul Prieteniei editează în limba română un articol ştiinţific acordat nouă de către profesorul în istorie, Ileana Marceva – cercetătoare la Academia Bulgară de Ştiinţelor. Acesta face parte dintr-o serie dedicată relațiilor politice româno-bulgare în secolul XX, în cadrul căreia blogul “Podul prieteniei” a publicat până acum texte sau interviuri realizate de Iskra Baeva, Daniel Cain, Spaska Şumanova, Ivan Duminica și Aneta Mihailova – istorici de seamă care cercetează relațiile dintre bulgari și români în Bulgaria, România și Republica Moldova.

Todor Jivkov (7 septembrie 1911 – 5 august 1998) și Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918 – 25 decembrie 1989) sunt percepuți în literatura științifică și în conștiința publică drept dictatori care au instaurat puterea personală în țările lor timp de aproximativ 30 de ani. Memoriile și literatura de specialitate au remarcat de mult timp asemănările dintre regimurile celor doi lideri balcanici. Unii contemporani spun că între cei doi lideri a existat chiar rivalitate și hărțuire reciprocă, în timp ce alții spun că T. Jivkov a urmărit în mod constant nu numai schimbările din guvern, ci și instaurarea regimului personal al lui Ceaușescu, ascensiunea membrilor familiei sale și, în general, transformarea României, ca și a Bulgariei, într-o monarhie încoronată(1). Dar se pare că s-a împus ideea că regimul lui Jivkov a fost caracterizat mai degrabă de o formă “soft” de autoritarism, în timp ce despre Ceaușescu se vorbește în termeni de dictator perfect(2). Diferențele de personalitate ale celor doi sunt evidențiate și în această privință, în special lipsa de flexibilitate și a bunului simț la Ceaușescu, spre deosebire de Jivkov (3).

Se spune că cei doi lideri au adoptat imagini diferite despre ei înșiși. Ceaușescu se comportă ca Geniul din Carpați, mai apropiat de mentalitatea românilor, în timp ce Jivkov continuă tradiția autoritară bulgară de pe vremea țarului Boris al III-lea – al omului din popor. Astfel, Jivkov este numit în mod afectuos și intim “Tati”, “Nea Toşo”, în timp ce Ceaușescu este aclamat oficial drept “Conducător”- cârmaci, șef. Rolul diferit al celor doi lideri în politica externă pare să încline balanța pentru a analiza mai mult diferențele dintre ei. Ceaușescu încearcă să joace un rol independent pe scena internațională, să iasă din umbra Kremlinului, în timp ce Todor Jivkov urmează întotdeauna îndeaproape URSS.  Aceste diferențe de politică externă au contribuit mult timp la percepțiile diferite ale celor doi lideri. Viețile și morțile lor politice au fost, de asemenea, diferite. Ceaușescu a fost răsturnat de o revoltă populară și executat în grabă după un proces militar improvizat. În timp ce Jivkov a devenit victima unei lovituri de stat interne de partid, dar, în ciuda faptului că a fost judecat, a avut ocazia nu numai să moară în propria casă, ci și în arest la domiciliu. A trăit pentru a-și vedea un fel de reabilitare – a fost reprimit în Partidul Socialist Bulgar. După moartea sa, un basorelief a fost amplasat în locul său natal, Praveţ. 

Departe de timp, acum că domnia unui singur om redevine o problemă politică de actualitate, am căutat exemple ale dimensiunilor sale în trecutul recent. În acest sens, m-am întrebat dacă Jivkov și Ceaușescu erau mai asemănători sau mai diferiți, ca doi reprezentanți ai regimului unipersonal sub dictatura comunistă. Așa că am decis să le urmăresc traseul în politică, să compar, după mai mulți indicatori, prezența lor îndelungată la putere și motivele care au dus la sfârșitul omnipotenței lor aparent veșnice. 

1. Începutul drumului – de la sat la culmile puterii

Ascensiunea lor în cariera politică este destul de asemănătoare. Amândoi aveau o origine rurală săracă, nu aveau studii superioare și, prin urmare, erau complexați, deși Jivkov a absolvit liceul ca elev privat. În anii ’30 au devenit membri ai partidelor comuniste din țările lor: Jivkov în 1932, Ceaușescu în 1936. Amândoi au lucrat în capitale, ceea ce se va dovedi mai târziu important pentru carierele lor viitoare. Însă fiind mai tânăr, Ceaușescu a fost mai activ în Komsomol, de care era responsabil în cadrul Comitetului Central al PCR, ca membru al Comisiei Centrale pentru Munca cu Tineretul și secretar al Comitetului Bucureștean al Komsomolului, când a fost arestat și întemnițat în 1940. Se poate presupune că din această perioadă komsomolistă a stabilit legături cu generația de mijloc a comuniștilor, care îl vor ajuta mai târziu să lupte cu vechea gardă a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dar, mai important e că a fost în aceeași celulă cu Dej, așa că acesta din urmă a ajuns să-l cunoască bine, ceea ce explică de ce l-a lansat mai târziu în eșaloanele superioare ale puterii(4).  

A fost eliberat după 23 august 1944, când trupele sovietice au intrat în țară, iar comuniștii au organizat o revoltă. Din secretar de partid de comitet de raion al Bucureștiului în 1946-1948, a devenit secretar de partid în provincie, când a început cooperarativizarea în România.  Acest lucru l-a ajutat să pătrundă în problemele agriculturii și să își formeze atitudinea față de acest sector din care se putea lua totul pentru a dezvolta industria și căruia să nu i se dea nimic. În 1948-1950 a fost ministru adjunct al agriculturii, iar în 1950-1952 a fost ministru adjunct al apărării, responsabil cu activitatea politică a acesteia, după ce în prealabil absolvise un curs de opt luni la Academia Militară din Moscova(5). 

Din acel moment, cariera sa în partidul de guvernământ a luat avânt: în 1952 a fost membru candidat al Comitetului Central, în 1954 a fost secretar al Comitetului Central și membru candidat al Comitetului Central, iar în anul următor, 1955, era deja membru cu drepturi depline al Comitetului Central, responsabil de forțele armate și de forțele de ordine, putând astfel să obțină compromiteri despre colegii săi(6). Avea atunci 37 de ani. Lupta pentru putere purtată de vechea gardă din partid se desfășoară sub ochii lui. După înfrângerea liderilor “moscoviți” (Ana Pauker și Vasile Luca) în 1952, cu câteva luni înainte de a-și lua locul în Comitetul Central , a asistat și la reprimarea lui Lucrețiu Pătrășcanu – acuzat de “înclinații de dreapta” și ucis fără proces și sentinţă în închisoare în 1954 – pentru a evita alegerea lui Hrușciov asupra sa, atunci când a inițiat destalinizarea sateliților(7). Astfel încă la începutul carierei sale, Ceaușescu stăpânea deja atât tratamentul brutal al mediului rural, cât și epurările nemiloase ca mijloc de prosperitate politică. Mai mult, aceste epurări au avut ca efect românizarea elitei politice din partidul de guvernământ, stabilind în același timp un regim personal și un cult al personalității pentru G. Gheorghiu-Dej. 

Cauzele ascensiunii rapide a lui Ceaușescu pot fi căutate atât în calitățile sale personale (contemporanii săi spun că era destul de ambițios, foarte energic, că dădea dovadă de dorința de a învăța și de a percepe), cât și în particularitățile luptei politice. Prezența sa în BOP nu a amenințat vechea gardă a așa-numitei “facțiuni din închisoare” a prietenilor lui Gheorghiu-Dej: Ceaușescu era tânăr, executiv și s-a dovedit a fi foarte potrivit în lupta pentru moștenirea lui Gheorghiu-Dej. Însuși Dej îl propune ca adjunct pe prietenul său și secretar general al Comitetului Central în 1954-1955, Gheorghe Apostol, dar celălalt pretendent, ministrul Securităţii Alexandru Drăghici, împreună cu premierul de atunci Ion Gheorghe Maurer și cu acordul lui Ceaușescu însuși, îl desemnează pe acesta din urmă, după moartea lui Dej, ca secretar general(8).

Cariera politică a lui Jivkov a fost foarte asemănătoare înainte de a ajunge în prim-planul vieții politice bulgare. În anii 1930, a fost secretar al comitetului raional Yuchbunar II al Partidului Comunist și membru al CC al Partidului Comunist din Sofia.  În prima jumătate a anilor ’40 a fost organizatorul mișcării de partizani din jurul capitalei, a ținut legătura între Comitetul Central și brigada de partizani “Ciavdar” creată de el, ceea ce a fost o condiție prealabilă pentru participarea sa la preluarea puterii la 9 septembrie 1944 în capitală și chiar pentru a conduce pentru o scurtă perioadă de timp – din septembrie până în noiembrie – Comandamentul Miliției Populare. Partizanii din această brigadă au fost cei pe care Jivkov se va baza pe tot parcursul guvernarii sale, fiind cei mai de încredere oameni ai săi. Jivkov a făcut rapid carieră în partid: în septembrie 1944 a devenit secretar al Comitetului regional din Sofia al Partidului Comunist, în 1945 a devenit membru candidat al Comitetului Central, iar în 1948 membru cu drepturi depline al Comitetului Central și prim-secretar al Comitetului orașului Sofia al Partidului Comunist, la propunerea lui Traicho Kostov. Dar, tocmai pe el îl va denunța la un miting organizat în calitatea sa de șef al organizației de partid din orașul Sofia. Din ianuarie 1950 a fost secretar al Comitetului Central și membru candidat al Comitetului Central, în iunie 1951 era deja membru cu drepturi depline al Comitetului Central, iar din martie 1954 a devenit prim- secretar al Comitetului Central la propunerea lui Gheorghi Chankov. Astfel, lucrând în capitală, Jivkov a intrat pe orbita lui Gheorghi Dimitrov și succesorul său, Vâlko Cervenkov.  Alegerea sa ca prim-secretar al Comitetului Central nu a însemnat totuși înlăturarea lui Cervenkov, care, deși a renunțat la funcția de secretar general, a deținut și condus activitatea partidului comunist și guvernul. Dar anume refuzul său de a prelua conducerea oficială a partidului a fost cel care l-a privat de sprijinul partidului atunci când Jivkov a început complotul său de a-l răsturna pe Cervenkov(9). 

Calitățile sale de lucru – abilitățile bune de organizare, capacitatea de a înțelege ideile de bază, reacția rapidă, viclenia – au jucat, fără îndoială, un rol important în ascensiunea lui Jivkov. Dar, de asemenea, ca și în cazul lui Ceaușescu, a contat și un alt considerent pentru a fi ridicat în această funcție importantă: Jivkov făcea parte dintr-o generație de mijloc de lideri care păreau a fi într-o poziție slabă în timpul luptei pentru putere care a început în legătură cu destalinizarea. Prin urmare, ca o figură de compromis, dar care a ajuns treptat să cunoască aparatul, a devenit o figură atractivă pentru un grup de oameni conduși inițial de Vl. Poptomov, care s-a adresat către Jivkov pentru a împărtăși infamiile din timpul lui Cervenkov. Mai târziu, sforile complotului de răsturnare a lui Cervenkov sunt ţinute strâns de Jivkov. Aici își etalează cele mai bune calități de politician, inclusiv curajul, ingeniozitatea, asumarea de riscuri cu măsură și viclenia, pentru a aduna în jurul său potențialii rivali pentru poziția lui Cervenkov și să-i pună unul împotriva celuilalt. Astfel, i-a folosit pe Anton Iugov, Gheorghi Ceankov și Raiko Damianov împotriva prietenului lor de nu demult – Cervenkov în 1956, iar apoi pe Iugov împotriva lui Chankov în 1957, profitând de luptele de la Kremlin – răsturnarea grupului de vechi cadre staliniste din jurul lui Molotov pentru a scăpa de Chankov. În 1961, Jivkov a găsit o modalitate de a scăpa în cele din urmă nu numai de cei mai în vârstă și mai merituoși în lupta de înainte de 9 septembrie 1944,  de D. Terpeşev, Yonko Panov, G. Chankov, dar mai ales de Valko Chervenkov. În 1962, în timpul celui de-al doilea val de destalinizare, acordând privilegii luptătorilor împotriva fascismului din generația mai în vârstă, în timp ce își numea proprii oameni din generația mai tânără atât în PB, cât și în Ministerul de Interne și Ministerul Apărării, s-a despărțit și de Iugov. Riscurile pe care și le-a asumat în lupta politică au fost pe măsură, deoarece Jivkov a avut sprijinul Kremlinului, consultându-se chiar cu Hrușciov înainte de a-l răsturna pe Iugov(10). 

În ajunul celui de-al VIII-lea Congres – noiembrie 1962. În cele din urmă, Jivkov a condamnat și a înlăturat din toate funcțiile vechea cohortă a elitei, compromisă cu represiunile staliniste, precum Rusi Hristozov, Georgi Tsankov, Ivan Raicev, Apostol Kolchev. Apoi a venit confruntarea finală cu Vâlko Cervenkov – a fost chiar exclus din Partidul Comunist(11).  Ca urmare a acțiunilor sale, Jivkov s-a consolidat la putere și, deținând funcția de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist, a preluat și funcția de prim-ministru al Republicii Populare Bulgaria între 1962 și 1971. În 1971, odată cu noua constituție, a devenit președinte al nou înfiinţatului Consiliu de Stat, și astfel a preluat funcția de șef al statului. Prin urmare, a renunțat la funcția de prim-ministru, dar a rămas șeful PCB. 

Se poate deduce că luptele pentru putere ale celor doi lideri în legătură cu destalinizarea care avea loc în toată Europa de Est i-au ajutat în drumul lor spre putere. Ei se dovedesc a fi oamenii potriviți, aparent temporari în lupta pentru putere. Însă, aleși din considerente de conjunctură la vârful sistemului politic ierarhic din Bulgaria și România, ambii au reușit să profite de oportunitățile sistemului pentru a-și stabili puterea personală.

2. Stabilirea puterii personale

În a doua jumătate a anilor ’60 și în prima jumătate a anilor ’70, cei doi lideri au efectuat epurări și reforme în guvernarea țărilor lor, concentrând din ce în ce mai multă putere și stabilind treptat puterea personală. Serviciile secrete, în special faimoasa Securitate a lui Ceaușescu, au jucat un rol important în acest sens. Rolul său merită o analiză separată, dar supravegherea disidenților, atât în rândul publicului, cât și în rândul nomenclaturii, colectarea de compromisuri cu privire la aceasta, este comună pentru toate țările socialiste.  Cazul special al României vine mai mult din anii ’80, când Securitatea a acționat prin intermediul unor zvonuri, unul dintre acestea fiind că unul din patru români era informator al serviciilor secrete(12). 

Se pare că acest lucru convine nomenclaturii, pentru că nu mai există închisori și împușcare pentru cei căzuți în dizgrație, ci schimbare de posturi și, în cel mai rău caz, posturi de ambasadori undeva departe. Jivkov l-a trimis pe Ciankov ambasador în Brazilia, apoi în Belgia și Luxemburg. Jivkov a găsit un alt refugiu pentru politicienii care nu reuşiseră să reziste, în principal din vechea generație, precum Mladen Stoianov și alții, în Consiliul Naţional al Uniunii Forțelor Populare, pe care îl numeau “valea leilor morți”. Odată cu aceasta, el lasă cale liberă tehnocraților, adică acelor specialiști care sunt înainte de toate profesioniști în domeniul lor, şi desigur, sunt şi comuniști convinși, dar cu experiență de partid nu în perioada clandestină, ci în prezent. În 1962 Jivkov a promovat mulți dintre colegii săi și activiști mai tineri în eșaloanele superioare ale partidului. Aceștia erau Nacio Papazov, Mitko Grigorov, Boris Velcev, care au devenit secretari ai Comitetului Central. Ca vice prim-miniștri în 1962. Jivkov i-a ales, de asemenea, pe tinerii Jivko Jivkov și Stanko Todorov. Iar Mitko Grigorov a fost numit adjunctul său în secretariatul Comitetului Central. Apoi, Jivkov a încercat să-i angajeze pe responsabilii din Comitetul Central pentru diferitelor portofolii din guvern, declarându-i miniștri fără portofoli(13)i.

Îndepărtarea și promovarea cadrelor din diferite generații, reorganizarea aparatului și a guvernului – în numele păstrării puterii pentru sine – acestea sunt trăsăturile caracteristice ale regimului lui Jivkov. Astfel, adversarul său de lungă durată din anii ’30 și, mai târziu, viceprim-ministru în timpul guvernelor lui Cervenkov și Anton Iugov – Raiko Dameanov – a fost destituit în 1962. În 1966, i-a numit pe cadrele vechi de partid, Todor Pavlov și Ţola Dragoiceva ca membri ai Biroul Politic, în ciuda antipatiei sale personale față de aceștia. În același timp, l-a îndepărtat pe Mitko Grigorov din PB din cauza suspiciunilor privind încercările acestuia din urmă de a-l înlătura din inima liderilor de la Kremlin. Următoarea sa lovitură a fost asupra generației tinere – a căzut asupra lui Ivan Abadzhiev, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Tineretului din 1958 până în toamna anului 1964, care a devenit membru candidat al Biroul Politic la cel de-al 9-lea Congres al Partidului Comunist din noiembrie 1966, aparent pentru a servi ca o contrapondere la cadrele vechi din PB. În perioada aprilie 1971-1974 a fost secretar al Comitetului Central. Popularitatea sa a crescut în țară și în străinătate, așa că Jivkov a cedat la sugestiile lui Tano Ţolov: 

“Să luăm exemplul primilor secretari ai CC al Partidului Comunist din țară. Aproape jumătate dintre ei sunt absolvenți ai Komsomolului de pe vremea lui Abadzhiev, oamenii lui. Aproape la fel de mulți sunt în Comitetul Central, în consiliile populare raionale. Este clar că la un moment dat, sub conducerea lui (a lui Ivan Abagiev) pot înlocui pe oricare dintre noi, pe oricine vor.” (14)

Pentru a preveni acest lucru la o ședință plenară a Comitetului Central – iunie 1974. Jivkov a propus eliminarea lui Abagiev din componența BP și a Secretariatului Comitetului Central, alături de Venelin Kotsev, Kostadin Gheaurov. Toți trei au ocupat posturi de ambasadori – Abagiev la București, Koţev în Algeria, Gheaurov în Africa, apoi în Mongolia (15). 

În mai 1977, Jivkov a organizat răsturnarea lui Boris Velcev, care a devenit al doilea om în partid. A fost înlăturat din Biroul Politic și demis din funcția de secretar al Comitetului Central, rămânând deputat și membru al Securității de Stat și deținând funcția minoră de președinte al Comitetului bulgar pentru înțelegere și cooperare în Balcani. Destituirea sa a fost urmată de înlocuirea carnetelor de partid, prin care 38 500 de persoane și-au pierdut calitatea de membru de partid, fapt care, împreună cu înlocuirea cadrelor din organizațiile provinciale de partid, a fost interpretat ca o altă epurare politică de către Jivkov(16). 

Pe lângă expulzarea continuă a cadrelor, Jivkov nu a folosit represiunea pentru a-i intimida pe recalcitranți. Conspiratorii din 8 aprilie 1965 din grupul pro-China și pro-albanez al lui Ţolo Krâstev, gen. Ţviatko Anev și Ivan Todorov-Gorunia nu au fost executați, ci au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoarea. În același timp, Jivkov a îmblânzit vechea gardă de partid care fusese înlăturată odată cu crearea, la 30 septembrie 1959, a Comitetului Luptătorilor împotriva fascismului și a capitalismului, cu un sistem de privilegii pentru cele patru categorii de luptători. La aceasta s-a adăugat Decizia B 29 a Biroului Politic din 27 decembrie 1962, care prevedea mese gratuite pentru membrii și candidații Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar și pentru membrii Comitetului Central, precum și reducerea preţului meselor pentru secretarii comitetelor judeţene ale Partidului Comunist Bulgar, membrii Comitetului Central de Control și Revizuire și a secretarului Uniunii Populare Bulgare a Agricultorilor(17).

Lupta politică din România în a doua jumătate a anilor 1960 și prima jumătate a anilor 1970 a urmat cam același model. Astfel, în 1967, Ceaușescu, folosindu-se de compromări, a obținut defăimarea lui Gheorghe Apostol, care a fost exclus din BP, făcut președinte al sindicatelor și, ulterior, trimis ambasador în Argentina și Brazilia.  În 1968, Ceaușescu l-a destituit și pe fostul său rival Alexandru Drăghici, care se compromisese suficient de mult în calitate de ministru de interne în timpul epurărilor staliniste în România. Apoi a venit rândul lui Chivu Stoica: președinte al Consiliului de Stat 1965-1967. La începutul anilor ’70, Stoica și-a pierdut toate funcțiile de stat și, fiind și el în dizgrație, și-a pus capăt zilelor prin sinucidere. În martie 1974, Ion Georg Maurer a fost, de asemenea, obligat să demisioneze din funcțiile ocupate pentru că a îndrăznit să-l critice pe Ceaușescu de pe poziții așa-zise liberale. Demisia a fost motivată – din cauza unor probleme de sănătate(18). 

Așa a reușit Ceaușescu să scape de toți foștii săi tovarăşi de activitate. Mai mult, în decembrie 1967, la Conferința Națională a Partidului, a inițiat o schimbare în guvernarea țării, similară celei întreprinse anterior de Jivkov – o fuziune a aparatului de partid și a celui de stat, astfel încât să nu mai existe dublări și paralelisme în funcțiile lor, ceea ce a întărit rolul Partidului Comunist în societate și a fost o condiție prealabilă pentru concentrarea puterii în mâinile lui Ceaușescu. Pe atunci era nu numai secretar general al PCR, ci și membru al comitetului executiv și al prezidiului permanent al Comitetului Central, conducea Consiliul de Stat, iar din toamna anului 1968, în legătură cu Primăvara de la Praga, a devenit comandant-șef. Din acel moment, a introdus practica că miniştrii să raporteze în fața plenului politic al Comitetului Central al PCR. De asemenea, a fost ales președinte al Frontului Democrației Populare, redenumit Fondul Unității Socialiste, care reunea toate organizațiile de masă din România, iar în martie 1974 a fost ales, prin vot deschis de  Marea  Adunare Națională, președinte al țării, cu funcțiile de șef al statului, comandant-șef, președinte al Consiliului de Apărare și președinte al Consiliului de Stat (19). 

În timpul domniei sale, opozanții săi, printre care Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil (ministrul Educației – 1972-1976, al Finantelor – 1978-1981 etc.), Ion Iliescu, deși și-au pierdut pozițiile în ierarhia partidului, nu au fost niciodată arestați și nici supuși represiunii. Ceaușescu a evitat violența atunci când a putut obține supunere prin alte mijloace – prin amenințări și prin cumpărare a supunerii. Pentru că respectă o regulă de aur – să nu creeze martiri. Ca și Jivkov, la Comitetul Central al PCR a fost înființat un “Birou de servicii și aprovizionare” pentru funcționarii de rang înalt și membrii familiilor lor, care le asigura gratuit locuințe, mobilier, hrană și îmbrăcăminte(20). Ceaușescu s-a bucurat de o credibilitate considerabilă din partea Occidentului, dar și a societății românești. De aceea, a putut să facă față și criticilor lui Constantin Pârvulescu, participant meritoriu la evenimentele din august 1944, formulate la Congresul al XII-lea al PCR din 1979, în legătură cu care a efectuat o epurare a 30 de mii de membri de partid în acel an(21).

Astfel, pentru a-și consolida puterea, atât Jivkov, cât și Ceaușescu au preluat controlul asupra tuturor funcțiilor superioare de partid și de stat din sistemul dictatorial de partid, înlăturându-și tovarăşii și oamenii cărora le datorau ascensiunea lor. Toate acestea le-au permis să rămână la putere pentru o perioadă lungă de timp și să ţină nomenclatura în mâinile lor, astfel încât să nu-i poată răsturnată. Mecanismele de guvernare includ acordarea de privilegii nomenclaturii, precum și efectuarea de reorganizări continue în guvern și instituirea unui “cult” al personalității.

3. “Cultul” personalității 

Atât Jivkov, cât și Ceaușescu, care au ajuns la putere după desființarea cultului personalității de la mijlocul anilor ’50 și începutul anilor ’60, se caracterizează prin instaurarea unui fel de “cult”. Mi se pare că, atunci când scriu despre el, este mai potrivit să îl pun în ghilimele, pentru că, indiferent de laudele care se revarsă din propagandă, din şedinţele plenare și din operele de artă, ele nu au caracterul unei idolatrizări sincere, așa cum se întâmpla în timpul cultului clasic al lui Stalin în URSS. Dar este de asemenea evident că atât nomenclatura, cât și o parte a intelectualității naționale sunt implicate activ în instaurarea acestui cult în ambele țări.  

“Cultul” lui Ceaușescu s-a născut în rândul nomenclaturii românești. La Congresul al X-lea al PCR, în 1969, a fost propusă pentru prima dată de secretarul Comitetului de partid Bucureștean, Gheorghe Cioară, secretarul general să fie ales pe viaţă. Din cauza “modestiei” lui Ceaușescu, această propunere nu a fost votată, dar, în același timp, a schimbat statutul partidului, astfel încât secretarul general să fie ales de congres și nu de Comitetul Central, ceea ce ar fi fost mai democratic, dar, de fapt, îl făcea mai independent de nomenclatura comunistă românească(22). La congresul PCR din 1969 au răsunat strigăte de “Ceaușescu-poporul”, apoi au început să apară laude la adresa lui ca lider în ziarul oficial Scânteia, iar la începutul anilor ’70 Ceaușescu a început să creadă în laudele de genul: “Oameni ca mine se nasc o dată la 500 de ani”, sau “sub Ceaușescu economia românească a atins un asemenea grad de dezvoltare încât stârnește admirația întregii lumi”. Expresia acestui cult au fost cele două premii românești acordate conducătorului – în 1964 a fost numit Erou al Muncii Socialiste, iar în 1971 Erou al Republicii Socialiste România(23). Acest cult s-a bazat la început pe sprijinul românilor de rând, pe sentimentele lor antirusești, precum și pe atitudinile simpliste față de liderii eroi din istoria României: Decebal, Ion Antonescu, Ștefan cel Mare etc. (24)  

Dar Ceaușescu a cucerit şi intelectualitatea românească în a doua jumătate a anilor 1960 și prin politica sa externă independentă față de Moscova, prin condamnarea intervenției VD la Praga. Rusofobia tradițională a intelectualității românești a asigurat susținerea naționalismului comunist, care a fost o caracteristică importantă a guvernării lui Ceaușescu. Modelarea unei națiuni românești unitare prin asimilarea culturală a minorităților a fost una dintre principalele sarcini ale lui Ceaușescu, ca și ale predecesorilor săi, iar din punct de vedere științific și cultural a asigurat lucru și prestigiu intelectualității românești (25). Acest lucru se poate observa atât în lucrările istorice publicate la acea vreme, cât și în direcția generală a propagandei(26). Astfel, în 1974, în programul PCR era inclusă schema naționalismului pe care urma să o întruchipeze istoriografia românească(27). Deosebit de impresionantă este legătura dintre regimul PCR condus de Ceaușescu și epoca de înflorire și măreție a României din timpul lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Articolele și cărțile de istorie modernă încep neapărat cu geto-dacii, cu luptele pentru independență națională, cu revoluția de la 1848, pentru a se relua perioada de după 1965, care a ajuns să fie numită “epoca de aur în istoria României”(28).

Propaganda impune o glorificare nu numai a liderului, ci și a Congresului din 1965, ca și în Bulgaria cu Plenara din aprilie 1956. Deși politica externă autonomă a României era deja conturată în timpul lui Gheorghe Gheorhiu-Dej, și mai ales în aprilie 1964, propaganda o asociază cu alegerea lui Ceaușescu la Congresul din 1965, astfel că acesta devine obiectul glorificării (29). 

Intelectualitatea românească s-a descurcat destul de bine în sarcina de a-i da lui Ceaușescu imaginea geniului din Carpați, și tocmai în traseul lui se poate vedea calea de dezvoltare a României în secolul XX. Astfel, în ziarul Contemporanul din 20 ianuarie 1978, în editorial, se spune că: “Ceaușescu s-a născut țăran, a devenit muncitor, a studiat neobosit și acum este un intelectual. Această triplă esență: țăran, muncitor, intelectual este ceea ce ni se pare a fi cheia care a descifrat marea personalitate a tovarășului Nicolae Ceaușescu”(30). Cu ocazia zilei de naștere a lui Ceaușescu, se revarsă laude fără nici o jenă. Apoi, atât poeți celebri, cât și de mâna a treia, alături de propagandă, îl laudă drept “Geniul Carpaților”, “Marele Conducător”, și lansează fără jenă noțiunea de “Epoca Ceaușescu” (31).

“Cultul” l-a ajutat pe Ceaușescu să se consolideze și mai mult în rândul nomenclaturii.  După înlăturarea lui Maurer în 1974. Ceaușescu a devenit din ce în ce mai sigur pe sine și din ce în ce mai puțin tolerant față de obiecții, chiar și atunci când erau prezentate în forma cea mai atentă și corectă. În același timp, membrii conducerii de partid și de stat au început să-i ascundă fapte care ar putea provoca isterie prezidențială. Astfel, el conduce din ce în ce mai mult țara bazându-se nici măcar pe informații înfrumusețate, ci pe propriile sale percepții care au prea puțin de-a face cu realitatea. Crezându-se superom, îndrăznește să țipe chiar și la oamenii din conducerea de vârf, chiar și în public. Așa a făcut cu ministrul său de externe, cu ambasadorul și cu șeful misiunii permanente a României la ONU, care nu au reușit să aranjeze întâlnirea pe care o dorea cu secretarul de stat american Cyrus Vann(32).  

Încrederea în sine a lui Ceaușescu este alimentată şi de atenția occidentală. A fost lăudat de politicieni importanți, precum Richard Nixon în 1969 și Margaret Thatcher în 1982. Ceva mai mult, deși politicienii occidentali și presa ulterior nu doresc să-şi reamintească acest lucru, în anii 1970 Ceaușescu a primit numeroase distincții internaționale  – Legiunea de Onoare franceză, Ordinul finlandez al Cavalerilor Trandafirului Alb, decorații daneze, britanice și altele, dincolo de distincțiile uzuale acordate de lagărul socialist sau de țările lumii a treia(33). Din 1970 până în 1983, au fost publicate 125 de cărți despre Ceaușescu în 34 de țări, în 21 de limbi. Jurnaliști occidentali precum britanicul de origine indiană Robert Governand și francezul Michel Pierre Hamelé s-au străduit să prezinte biografia lui Ceaușescu ca pe un mare om politic, fiind admişi în apropierea lui(34).

“Cultul” lui Jivkov este declanșat în mod similar. Propaganda de la începutul anilor ’60 a concentrat atenția doar asupra Primului Secretar, în maniera cunoscută. Astfel, ajungem la exclamația lui Anton Iugov: “Nu există o Plenară de aprilie pentru presa noastră?”(35). Iar la plenara din 28-29 noiembrie 1961, nomenclatura bulgară a încercat fără succes să facă distincția între cultul lui Cervenkov și “cultul” ce se impunea  al lui Jivkov, încercând să-l prezinte pe unul ca pe un dictator absolut și pe celălalt ca pe un lider. Astfel, Peko Takov exclamă retoric: “Am clarificat oare diferența dintre cult și lider? De ce ne este rușine când trebuie să menționăm numele tovarăşului Jivkov? Sau credem că, dacă îl menționăm a doua oară, nu ne vom îndrepta spre lingușire (subterfugiu-b.a.)”.

Starea de spirit  a nomenclaturii pentru un nou cult este exprimată cel mai clar de Stoian Ghiurov, care apelează către scriitorii şi poeţii să scrie cântece şi versuri legate de noul vânt de primăvară din aprilie, şi să nu le fie teamă să laude noua conducere în persoana lui Jivkov.(36)

Astfel, în cursul consolidării sale politice, Jivkov a cedat tot mai mult tentațiilor de a dezvolta un fel de “cult” al personalității sale.  Cei mai mulți dintre cei care au lucrat cu el în anii ’60 consideră că, la acea vreme, el încă respecta normele de luare a deciziilor colective, că era perspicace, că dădea dovadă de “o simplitate și o modestie țărănească frumoasă”(37). Dar îmbătarea  lui Jivkov de putere nu a întârziat să producă rezultatul său negativ în sprijinul “cultului” care i se crease. El însuși a dirijat în mod activ și conștient acest proces. “De-a lungul anilor, Jivkov creştea din ce în ce mai mult în propria sa conştiinţă. Senzaţia sa că este infailibil, că este indispensabil, devenea tot mai puternic[….] Tot mai mulți oameni, în special intelectuali, îl înconjurau – cei mai mulți dintre ei pentru a se folosi de el – iar el a cedat lingușelilor lor. […] Cultul îşi schimba metodele, dar îşi păstra principiile: o singură putere durabilă […] să elimine pe oricine care ar putea, prin nivelul său intelectual, să-l eclipseze pe el, Primul. Prin urmare, promova, de regulă, oameni mediocri, nu neapărat proști, dar fără capacitatea de a depăși nivelul său. Aşa era în politică, în literatură, în știință și chiar în tehnologie […] Jivkov controla totul în secret.” (38)

Instiga periodic schimbări de cadre în BP, al Comitetului Central și al Consiliului de Miniștri, toți cei care se presupune că proveneau “… proveneau din cercul  consătenior și rudelor lui Jivkov. De asemenea, a căutat să se înconjoare de colaboratori loiali personal. Astfel, oameni din regiunea Botevgrad, din clanul familiei Maleev și cadre cu o pată în trecutul lor au urcat în prim-plan.”(39

Înconjurându-se de loialiști, lingușindu-l ca “arhitect al socialismului”, a contribuit la impunerea în anii ’70 și ’80 a unui stil de guvernare format într-un cerc restrâns de câteva persoane. Acest lucru a dus la susținerea a tot felul de mofturi, reforme și idei noi, pe care le-a impus în mod necritic, ascunzându-și complexele de educație de grad inferior.  De-a lungul anilor, Jivkov a devenit din ce în ce mai încrezător în sine și a fost încurajat din ce în ce mai des de cei mai apropiați colaboratori ai săi. Astfel, șeful său de cabinet, N. Yahiel recunoaște că asistenții lui Jivkov … “au devenit treptat din ce în ce mai puțin exigenți – ca nu cumva observațiile noastre să nu-i stârnească complexe inutile …, iar dorința de a îi face pe plac era deja dominantă”.(40)

O altă sarcină importantă pentru Jivkov a fost aceea de a mobiliza intelectualitatea, deoarece longevitatea sa în politică depindea de aceasta ca mediator între putere și societate. Intelectualitatea este cea mai importantă în crearea cultului personalității. Flirtul lui Jivkov cu intelectualitatea a început încă din 1957, combinând toleranța cu presiunea și câștigând astfel o parte din ea pentru a se impune în mentalitatea publică. A format un cerc de artiști privilegiați cu care a discutat politica culturală și pe care i-a lansat în poziții înalte în ierarhiile de partid, de stat și sociale. Grupul de vânători cu care Jivkov se relaxa în timpul vânătorii includea mulți scriitori și artiști de vază. Întâlnirile oficiale cu sindicatele artiștilor, în special cu cea a scriitorilor, reprezintă unul dintre cele mai sigure canale de influență și de contact cu artiștii, la fel ca și felicitările cu ocazia aniversărilor acestora. Jivkov este arbitrul pieselor de teatru, cărților și filmelor suspendate; el are grijă să nu ridice intelectualitatea împotriva sa. O mare parte a intelectualității a răspuns cu expresii de grație și obediență, reprezentate de seria poetică Inimi de aprilie (1981). În ea, Jivkov este comparat cu Levski, Botev, este numit “un tânăr apostol”, “un navigator și constructor credincios al străvechii noastre patrii bulgare” etc. (41)

Naționalismul, care este reţinut ca să nu dobândească un caracter antirusesc, este o altă linie de politică internă, care i-a asigurat lui Jivkov sprijinul intelectualității, participarea acesteia la construirea “cultului”. Deosebit de favorabilă în acest sens a fost politica din anii 1970 de deschidere a Bulgariei către lume și, în același timp, de creștere a încrederii naționale în sine prin promovarea patrimoniului cultural bulgar – expoziția tracă, expoziția de 1 000 de ani de icoane bulgare etc., în timp ce se făceau pregătiri pentru celebrarea solemnă a 1 300 de ani de la întemeierea statului bulgar. Multe fonduri au fost alocate pentru colectarea de materiale și pentru scrierea unei istorii a Bulgariei în mai multe volume, pentru dezvoltarea Tracologiei, pentru construirea unui Muzeu Național de Istorie. Au fost realizate filme de lung metraj despre întemeierea statului bulgar, despre creştinarea bulgarilor și despre creatorii scrierii slavone, care devin deosebit populare. Astfel, naționalismul a devenit acea nișă disidentă în care autoritățile au direcționat în mod conștient intelectualitatea, inclusiv intelectualitatea științifică(42). 

4. Înființarea monarhiilor neîncoronate

Ambii lideri în anii ’70 nu numai că au contribuit la “cultul” personalităților lor, dar au stabilit o familiaritate marcantă în guvernare. Acest lucru dă naștere la discuții despre o campanie de creare de dinastii și de transformare a celor două state vecine în monarhii neîncoronate. 

Concentrând în mâinile sale toate problemele cadrelor, împreună cu un număr mare de puteri, Ceaușescu a început să ridice și să prețuiască cadrele în funcție de gradul de devotament personal față de el(43). Și nu are un om mai devotat decât soția sa. Din nefericire, ea s-a dovedit a fi o femeie cu ambiții mari, subeducată, dar autoritară, care, în loc să fie o corecție pentru soțul ei, a contribuit din plin la dezvoltarea obsesiei acestuia pentru măreție prin prezența în viața politică românească și în aparițiile de politică externă a “academicianei” Elena Ceaușescu în anii 1970. A devenit membră a Comitetului Central în 1972, după ce anterior obținuse o diplomă de inginer chimist la Institutul Politehnic. Cunoștințele sale erau la un nivel foarte scăzut, dar acest lucru nu a împiedicat-o să-și susțină ulterior teza și să fie produsă ca academician. Se spune că o echipă științifică specială a scris lucrări în numele ei. 

Elena Ceaușescu este curatorul științei, culturii și domeniului social. Influența sa în politică a fost consolidată în 1980, când a devenit prim vice prim-ministru. Prin ea, în Cabinetul nr. 2 din Comitetul Central al PCR, treceau mai întâi toate documentele oficiale, asupra cărora ea stabilea în prealabil rezoluțiile, inclusiv în materie de cadre, înainte de a fi înaintate Cabinetului nr. 1 al lui Ceaușescu(44). Avea propriul său anturaj de informatori, în frunte cu ministrul de interne Tudor Postelnicu. Denunțurile lor, împreună cu temperamentul ei de femeie rea, au determinat politica de cadre a lui Ceaușescu(45). Prin urmare, nu este ciudat că François Mitterrand, într-o conversație cu Gorbaciov la 5 iulie 1989, subliniază”…Pentru toţi este clar că România este o dictatură. Singurul punct neclar este a cui este dictatura: a lui Ceaușescu sau a soției sale…?”.(46)

În afară de soția sa, Ceaușescu și-a numit frații în funcții importante de conducere: Nicolae Andruţă – șef al centrului de pregătire al poliției secrete; Marin – diplomat și reprezentant comercial, Ilie – viceministru al apărării, șef al departamentului politic al armatei, Ion – viceministru al agriculturii. Soțul surorii sale, Elena Bărbulescu, este secretar al Comitetului Central al PCR. Rudele soției sale dețin, de asemenea, funcții importante. Astfel, fratele Elenei Ceaușescu, Barbu Petrescu, este secretar al Comitetului Municipiului București al PCR, iar soțul surorii sale, Cornel Burtica, este președintele Consiliului Național al Audiovizualului(47). În anii ’80, Ceaușescu va încerca, de asemenea, să-l lanseze pe fiul său preferat, Nicu, în politica mare – făcându-l ministru al Tineretului, șef al Komsomolului și membru al Comitetului Central. Dar nu s-a ridicat la înălțimea speranțelor părinților săi de a se pregăti pentru a fi succesorul lor – era prea răsfățat, așa că în a doua jumătate a anilor 1980 a fost trimis la Sibiu ca secretar al comitetului raional al PCR(48). 

Jivkov, ca și Ceaușescu, era foarte atașat și devotat soției sale – Dr. Mara Maleeva. Din memoriile sale se poate observa sentimentul deosebit de pietate cu care scrie despre ea și familia ei, se poate simți mândria lui că ea, doctorița, l-a ales ca soț pe el – tipograful și organizatorul de partid. Cei doi erau foarte legați din punct de vedere spiritual(49). Dar ea, spre deosebire de Elena Ceaușescu, a fost o femeie modestă care l-a informat despre problemele oamenilor obișnuiți și ale nomenclaturii. Așa că nu l-a scutit de neregulile din societate, ci l-a ținut la curent cu pulsul vieții(50). De aceea, cei mai mulți cercetători spun că adevăratul “cult” al lui Jivkov s-a declanșat atunci când soția sa a murit la 23 octombrie 1971 și nu a existat nimeni care să joace rolul de corector(51). Nu este o coincidență faptul că cele mai multe dintre premiile bulgare și sovietice de top au fost acordate lui Jivkov în anii 1970. A primit titlul de “Erou al Muncii Socialiste” în 1961, de două ori – în 1971 și în 1981 a fost numit Erou al Republicii Populare a Bulgariei, iar în 1977 – Erou al URSS, iar în 1976 a devenit laureat al Premiului Internațional Dimitrov(52). 

Nepotismul la Jivkov a fost legat de fiica sa, care și-a început cariera politică în 1971. Drumul ei în guvern a început inițial la sugestia a doi apropiați ai lui T. Jivkov. Căutând să îi fie pe plac, au susținut că fiica sa avea calitățile necesare pentru o poziție de conducere. Ca orice tată, Jivkov era încrezător când era vorba de copiii săi și își dădea acordul pentru fiica sa Liudmila Jivkova să fie numită în 1971 ca vicepreşedinte al Comitetului de prietenie şi relaţii culturale cu străinătatea. Ea a trecut timid la funcțiile sale de conducere, dar în curând aspirația de a conduce un domeniu mai important a făcut-o să devină vicepreședinte al Comitetului pentru cultura în perioada 1972-1973, iar din 1975 a devenit președintele acestuia. Din 1976 a fost membră a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, iar din iulie 1979 a fost membră a Biroului Politic. Faptul că a devenit membră a BP a fost un semn că Jivkov o pregătea ca adjunct al său. Acest semn a fost interpretat cu dezaprobare de către publicul care nu a înțeles întotdeauna sensul politicii culturale a Liudmilei Jivkova, al proiectelor sale grandioase care nu corespundeau locului și rolului Bulgariei în schimburile culturale mondiale. Dar, în calitate de fiică a primului lider al partidului, Jivkova a reușit să-și ducă la bun sfârșit planurile(53). Deși paternitatea sa științifică este, de asemenea, pusă la îndoială, ea, în comparație cu E. Ceaușescu, era mult mai bine educată, patrona intelectualitatea și realiza contacte internaționale ample.  Astfel, ea a servit ca o anume contrapondere a tatăl ei și a atenuat, pe de o parte, percepția de către intelectualitate a puterii unice a acestuia. Dar, pe de altă parte, întărește instinctul artiștilor de a fi aproape de putere. Т. În anii 1970, Jivkov l-a lansat și pe ginerele său, fratele soției sale, Dr. Atanas Maleev, pe care l-a numit președinte al Academiei de Medicină și ministru adjunct al sănătății. Iar soțul Liudmilei – Ivan Slavkov a condus televiziunea.

După decesul fiicei, la 21 iulie 1981, la 4 septembrie 1981 – cu 3 zile înainte de a împlini 70 de ani – Jivkov din nou admite recidive în ”cultul” personaltăţii. În Pravets este dezvelit un monument al lui în întregime, realizat de sculptorul Velichko Minekov și arhitectul Lozan Lozanov. Sunt proiectate şi filmele de mare audiență ale lui Hristo Kovachev “Omul poporului” și “Impactul” de Borislav Sharaliev, precum şi colecția unică de poezii “Inimi de aprilie” – care pun Jivcov în focusul atenţiei(54). Acest lucru a fost însoțit de o nouă dispută politică cu moștenitorul său, secretarul pentru afaceri ideologice, deputatul în Parlamentul bulgar Alexandar Lilov, care a fost înlăturat din funcție la 21 august 1983, acuzat că nu s-a ocupat de problemele economice, că a grupat intelectualitatea în jurul său și că a arborat steagul liberalismului(55). În anii ’80, în orizontul politic va străluci chipul fiului său, Vladimir, care, prin incompetența și dezinteresul său față de activităţile de care era însărcinat să răspundă, era mai aproape de fiul omologului său român, decât de sora sa. La 4 iulie 1989, a fost ales șef al Departamentului de Cultură al Comitetului Central al Partidului Comunist. 

5. Puterea unică – aspecte de politică internă și externă

Popularitatea celor doi lideri nu poate fi legată doar de calitățile lor politice, nici de refuzul voluntar al nomenclaturii comuniste de a lupta pentru putere în numele păstrării privilegiilor și statutului său. Cu atât mai mult cu ceea ce s-a dovedit a fi un nepotism foarte perisabil. Trebuie avut în vedere faptul că în a doua jumătate a anilor 1960 și în anii 1970 ambele țări balcanice s-au dezvoltat într-un ritm ridicat, atingând un nivel mediu decent de dezvoltare pentru continentul european. Anii cei mai grei – ai colectivizării, ai primilor pași în industrializare – sunt acum în spatele popoarelor din ambele țări vecine.  

În această perioadă, atât în România, cât și în Bulgaria a înflorit așa-numitul socialism de consum, a crescut nivelul de trai al populației și s-a conturat o dezvoltare treptată care în Bulgaria a fost numită “construirea unei societăți socialiste dezvoltate”, iar în România – a unei “societăți socialiste dezvoltate în toate domeniile”. În Bulgaria, construcția societăţii socialiste dezvoltate a fost inclusă în programul Partidului Comunist Bulgar la cel de-al 10-lea Congres al acestuia din 1970, iar în România – ”societatea socialistă dezvoltată în toate domeniile” este anunțat ca obiectiv în Programul PCR , adoptat la Congresul al XI-lea -noiembrie 1974. Atât Jivkov, cât și Ceaușescu au inițiat în 1972 (în România la Conferința Națională din iulie, iar în Bulgaria – la Plenara din decembrie 1972) un program pe termen lung de creștere a bunăstării materiale a poporului pentru a apropia nivelul de trai între oraș și țară, între munca fizică și cea intelectuală, pentru a educarea în continuare a omului nou(54). Altceva este, că în România această politică, numită sistematizare și implementată începând cu 1974, a adus mari prejudicii satelor, agriculturii și mai ales vieții țăranilor maghiari. 

În ceea ce privește politica externă, cei doi lideri continuă să urmeze linia din perioada anterioară – România continuă să joace rolul de disident în tabăra socialistă, iar Bulgaria rolul de cel mai fidel satelit, dar fiecare dintre ei obține anumite beneficii din acest lucru. În 1975, România a primit statutul de națiune cea mai favorizată de către Statele Unite, precum și statutul de țară în curs de dezvoltare, ceea ce i-a adus noi preferințe, iar în 1972 a primit împrumuturi pe termen lung de la FMI. Ideea lui Ceaușescu a fost de a folosi moneda occidentală pentru a cumpăra licențe și tehnologie, astfel încât, cu ajutorul occidentalilor, să poată construi VRSO-ul său proclamat ca o tranziție către viitoarea societate comunistă. (55) Deschiderea României către Occident a fost astfel cuplată cu o întărire a puterii personale a lui Ceaușescu și a concepției dogmatice a acestuia privind necesitatea construirii comunismului în România 

La rândul său, Jivkov și-a bazat loialitatea politică pe anumite beneficii economice rezultate din relația sa strânsă cu URSS: în primul rând materii prime, credite și piețe. Bulgaria realiza 73% din comerțul exterior cu ţările din CAER, iar 53% din acestă  rată   erau realizaţi cu URSS. Politica sa era: “Să dea Domnul să avem cu URSS mai multe credite pe termen lung, mai multe datorii. Aceasta nu este o problemă pentru noi, luptăm să avem mai multe obligații.” (56) Și nu este întâmplător, în 1979 a obţinut din partea  liderului sovietic iertarea datoriilor și noi împrumuturi în valoare totală de 1 miliard de ruble(57). În același timp, a primit și credite occidentale, care urmau să fie folosite pentru dezvoltarea legăturilor comerciale și de producție cu țările occidentale puternic dezvoltate, pentru introducerea de noi tehnici și tehnologii.  

Astfel, există atât circumstanțe interne, cât și externe care contribuie la acțiunile similare ale celor doi lideri – dezvoltarea în continuare a societăților, asigurarea consumerismului și creșterea consumului cu ajutorul împrumuturilor externe, indiferent de diferența dintre politicile lor externe. Pentru că nu a fost radical diferit – România a rămas membră a CAER, Jivkov – a beneficiat și ea de încălzirea dintre Est și Vest în a doua jumătate a anilor 1970.  Totuși, sprijinul occidental pentru Ceaușescu și cel sovietic pentru Jivkov au cimentat, fiecare în felul său puterea şi lungevitatea lor politică.

 6. Sfârșitul dictatorilor

Dar, în anii 1980, ambele țări și ambele regimuri vor intra în crize periodice – alimentară, financiară, economică, ratele de creștere vor scădea, ambele țări vor anunța din nou în anii 1980 sarcina de a extinde industriile extractive ca o condiție pentru dezvoltare și vor continua politicile alimentare restrictive pentru a rambursa împrumuturile luate în anii 1970 de la creditorii occidentali. Românii au acumulat rapid o datorie externă față de puterile occidentale, care la începutul anilor 1980 se ridica la 12 miliarde de dolari(58). Acestea au fost luate pentru a industrializa țara, construind giganți ai industriei grele, în special în industria chimică și de rafinare a petrolului. Acestea sunt foarte mari consumatoare de energie și necesită achiziționarea unei cantități de petrol egală cu cea produsă. În cazul ambelor șocuri energetice, producția devine nevandabilă nu numai în Occident, ci și în Est și în lumea a treia. Astfel, Ceaușescu a decis să plătească datoria prin vânzarea a tot ceea ce putea fi vândut, în principal produse agricole, și prin reducerea importurilor din Occident. Acest lucru dă peste cap modelul economic stabilit, pune sub semnul întrebării capacitatea regimului de a asigura strictul necesar și sporește nemulțumirea populației. Pentru că se introduce un regim electric drastic, se introduc cupoanele, zile fără carne, dispar țigările, cafeaua(59). Situația a devenit deosebit de gravă în 1987, când ratele dobânzilor la împrumuturi au crescut, astfel încât România a rambursat în realitate 21 de miliarde de dolari în loc de 12 miliarde de dolari în 1989. Astfel ea devine singura ţară care reuşeşte să-şi ramburseze datoria. Dar costul, atât pentru societate, cât și pentru regim, a fost ucigător. Rambursarea datoriei nu este ușor de iertat nici de către instituțiile financiare internaționale. Pe de altă parte, evenimentele din Polonia din 1979/80 l-au speriat pe dictatorul român și l-au făcut pe acesta să fie primul din blocul estic care i-a condamnat pe disidenții polonezi. Acest lucru a pus Occidentul împotriva geniului Carpaților. Nu este o coincidență că vocile disidenților români despre obsesiile lui Ceaușescu (60) au început să se audă tot mai mult în presa occidentală, iar apoi, în 1987, a apărut cartea lui Pacepa despre dictatura lui Ceaușescu(61). 

În același timp, teama lui Ceaușescu de Moscova, de politica de glasnost și de reconstrucție, s-a intensificat. Nu este o coincidență faptul că bănuiește că Sofia se folosește de presa sovietică pentru a-l ataca, ridicând întrebări despre gazarea oraşului Ruse de către uzinele românești de la Giurgiu, așa că Jivkov trebuie să-i ceară lui Eduard Șevardnadze (ministrul de externe al Uniunii Sovietice) că presa sovietică să nu scrie despre aceste probleme(62). De asemenea, Ceaușescu are motive să se gândească la mâna Moscovei în legătură cu tentativa de lovitură de stat militară din 1983-1984, organizată de fostul ministru al apărării 1966-1976, generalul de brigadă Ion Ioniţa(63).  În 1987, gen. Ionică a murit, iar activitatea de conspirație pentru răsturnarea lui Ceaușescu a fost continuată de generalul. Militaru, care avea o legătură cu securitatea Comitetului Central și a palatului prezidențial, care s-a dovedit foarte utilă în evenimentele din 22 decembrie 1989. 

O nouă tentativă de protest împotriva regimului lui Ceauşescu. a fost făcută în aprilie 1989 de șase dintre foștii săi asociați, printre care Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Corneliu Manescu, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Racheanu, Silviu Brucan. În “Discursul celor 6”, citit la postul de radio Vocea Americii, ei i-au cerut lui Ceaușescu să schimbe cursul politic, care încălca atât Constituția României, cât și Actul final de la Helsinki. Această adresă reflectă starea de spirit a societății, iar autorii ei au fost plasați în arest la domiciliu(64). Ceaușescu credea că aceste manifestări de nemulțumire erau rezultatul acțiunilor agenților împotriva sa, lucru pe care l-a menționat jurnalistului american de la Newsweek care l-a intervievat în august 1989(65). Tocmai pentru că vedea mâna lui URSS, Ceaușescu, la Congresul al XIV-lea, din 21 noiembrie 1989, a scos din nou antisovietismul ca pe un colac de salvare – ridicând problema pactului germano-sovietic din 1939 și a soartei Basarabiei(66). Dar acest lucru nu îl salvează.  La sfârșitul anilor 1980, pe fondul unor revoluții blânde, regimul autoritar al disidentului Ceaușescu din lagărul socialist nu mai convine Occidentului. De aceea, în presa occidentală se organizează o campanie împotriva lui Ceaușescu, a dictaturii sale, a jafului și abuzului familiei sale cu fondurile statului. Aceasta este teza filmului documentar german regizat de Susanne Brandstätter, The Shooting of Ceausescu (2004). În el, fostul șef al Departamentului pentru Europa de Est al CIA, Milton Borden, recunoaște că acțiunea de înlăturare a geniului din Carpați a fost aprobată de guvernul american. Celelalte evenimente – împușcarea civililor paşnici la Timișoara și a demonstranților la București, precum și procesul celor doi soți – s-au dovedit a fi o chestiune de tehnică(67). 

Același scenariu, deși mult mai blând, se întâmplă în Bulgaria. În prima jumătate a anilor 1980, bulgarii au fost nevoiți să strângă cureaua, să suporte două creșteri de prețuri la bunurile de consum – în 1979 și în 1982, să se confrunte cu un regim de energie electrică și cu o penurie de bunuri produse în țară. Pe de o parte, acest lucru s-a datorat datoriei externe față de țările occidentale care se formase – 5 miliarde dr dolari, împreună cu restricțiile și presiunile occidentale împotriva Bulgariei ca cel mai loial satelit al URSS. Iar pe de altă parte, nu are contacte comerciale și economice extinse cu economiile occidentale dezvoltate, a căror pondere în comerțul exterior este de 18%. În al treilea rând, după moartea lui Brejnev, în 1982, aspirația sovietică de a economisi relațiile cu țările CAER, inclusiv cu Bulgaria, a început să se facă simțită în mod clar.  Țara a fost obligată să vândă la prețuri de nimic pentru a-și reduce datoria față de creditorii occidentali, ceea ce a reușit să facă prin menținerea unei creșteri scăzute a fondului de salarii, reducerea creșterii fondurilor publice, stoparea tuturor măsurilor sociale și o politică socială diferențiată. În același timp, importurile din Occident au fost reduse drastic. Astfel, în 1983, datoria a fost redusă la 3 miliarde, iar în 1984 la 2 miliarde 300 de milioane. Toate acestea au afectat atât consumul, cât și posibilitățile de dezvoltare economică. Marea lovitură, însă, a venit de la Kremlin și de la noul lider sovietic, care încă din octombrie 1985 i-a spus lui Jivkov că “Prietenia este prietenie, dar brânza e cu bani”. De asemenea, a dus la decizia luată în cadrul celei de-a 44-a sesiuni a CAER din 1988 ca țările să treacă la o monedă convertibilă și la refuzul Moscovei, în 1989, de a importa din Bulgaria bunuri în valoare de 1 miliard de ruble de remitere. (68)

Aceste eșecuri financiare și economice ale lui Jivkov, ca și în cazul lui Ceaușescu, au intensificat nemulțumirea în rândul publicului, al intelectualității și al nomenclaturii. Serviciile secrete din Bulgaria raportează că 20-30 de mii de bulgari sunt extrem de nemulțumiți de regim, dar se tem să protesteze deschis. O expresie a acestei nemulțumiri a fost apariția acrostihului “Jos Todor Jivkov” în 1985. Presa sovietică a intensificat criticile la adresa intelectualității bulgare și a nomenclaturii. Răspunsul lui Jivkov s-a prăbuşit   asupra nomenclaturii: în iulie 1988, el s-a ocupat de membrii Comitetului Central și de PB Stoian Mihailov, Ciudomir Alexandrov, dar și Ognian Doinov, pe atunci patronat de el, a fost forțat să demisioneze. Cu toate acestea, răsturnarea lui Jivkov este, de asemenea, iminentă. Acesta a fost rezultatul unui complot al ministrului său de externe de lungă durată Petar Mladenov, al membrului BP însărcinat cu relațiile economice externe Andrei Lukanov și al tovarășilor de luptă din Brigada Chavdar – ministrul apărării de lungă durată Dobri Djurov, membrul BP Iordan Yotov și responsabilul pentru relații internaționale al PCB din cadrul Comitetului Central, Dimitar Stanishev. În spatele lor se află ambasadorul sovietic Viktor Sharapov, iar mâna Kremlinului este destul de evidentă. Dar, probabil, Vashingonul și-a dat, de asemenea, aprobarea pentru schimbarea puterii în Bulgaria(69). 

Reiese că, în ciuda regimului lor unic, dictatorial, autoritar, în ciuda aparatului lor represiv demonizat – Securitatea de Stat și Securitatea, Ceaușescu și Jivkov nu numai că nu și-au salvat puterea, şi nici macar libertatea. 

    * * *

Făcând aceste scurte paralele bulgaro-române, comparând cei doi lideri ai Bulgariei și României, mi se pare că ei prezintă mult mai multe asemănări decât deosebiri. Acest lucru se datorează similitudinii sistemului în care guvernează și sarcinilor pe care trebuie să le rezolve pentru guvern și pentru țările lor.  Este adevărat că Jivkov este flexibil, iar Ceaușescu mai dogmatic, dar amândoi cunosc bine mecanismele ascunse și vădite ale puterii. Dar și comportamentul și interesele nomenclaturii comuniste din ambele țări contează pentru longevitatea lor politică. Nomenclatura pare dispusă să tolereze un singur om la putere pentru a-și păstra statutul și privilegiile, chiar dacă face ocazional un “sacrificiu”. Nu trebuie neglijat nici factorul extern – URSS sau Occidentul – în funcție de interesele sale – gata să susțină sau să răstoarne oricare dintre cei doi lideri. 


  1. Laurie, B. Europa balcanică din 1945 până în prezent,, S:Editura Colibri, pp. 118;Manchev, Kr.Istoria popoarelor din Balcani (1945-1990)S.: Paradigma,2003,,pp. 149; Mladenov, P. Viața pro și contra, S.: Peteksk, 1992,pp.152-164. Tărie de spirit și umanitate. Ivan Abadzhiev, scrise de el și despre el,Polit. Clubul “Unity”, Editura “Slavina”, 2007, p.151. Etc.
  2. În cadrul unui proiect bulgaro-româno-german “Remembering Communism”, sub conducerea prof. Maria Todorova și prof. Ștefan Tröbs, tinerii români au susținut că dictatura lui Ceaușescu a fost mult diferită de cea din Bulgaria sub Jivkov. Citindu-l pe tânărului coleg D. Grigorov găsesc o opinie similară, și anume: că în Bulgaria nu s-a putut institui un cult asemănător cu cel al lui Ceaușescu, Tito și Enver Hoxha, deoarece exista un cult al mortului Gheorghe Dimitrov și al URSS. Oamenii din spatele lui Ceaușescu împotriva rușilor (1968)-În: Timpuri de cotitură, Colecția jubiliară în cinstea celei de-a 65-a aniversări a profesorului D. Grigorov. Л. Ognyanov, S.: Un. Ed. 2006, p. 727.
  3.   Gabanyi A. Cultul Ceaușescu, Editura Fundației Culturale Române,București,2000,p.13=.
  4. http://www.temanews.com/index.php?p=tema&iid=52&aid=1382, accesat la 17.02.2010
  5. http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html.
  6. Polegaev, Gr. Secretele familiei Ceaușescu- :http://intertrend.ru/news/html/54.html, accesat ultima dată la 15.02.2010.   
  7. Kalașnikova, N.Y., Comoara familiei în interior: Epoca și clanul Ceaușescu – :Foștii stăpâni ai Europei de Est, RAS, M., 1995, p.216.,
  8.  Kalașnikova, N.Yu, op. cit. p.217. 
  9.  Baeva, I. Todor Zhivkov,
  10. Marcheva, Il. Todor Jivkov – drumul spre putere. Politica și economia în Bulgaria 1953-1964, S.:IK “KOTA”, p.142.
  11. Marcheva, Il. Todor Zhivkov…, p.151.
  12.  http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html
  13.  Marcheva, Il. Todor Jivkov, p.129, 159-163.
  14. Tărie de spirit și umanitate. …с.60.
  15. Ibidem, pp.146-147,158; http://forum.sliven.net/index.php?action=printpage;topic=3409.0, accesat la 18.02.2010. Tashev, T. Miniștrii Bulgariei 1879-1999, S.:1999, p.246.
  16. Tashev, T., op. cit. Cont,p.88; Crump, R. O scurtă istorie a Bulgariei, Fundația, Open Society, S. 1994, с. 272-273.
  17. Baeva, I, Todor Zhivkov, 
  18. http://intertrend.ru/news/html/54.html, accesat ultima dată la 15.02.2010. 
  19. Scurtă istorie a României, M, 1987, pp. 464-465.
  20.  http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html
  21. Yazkova, A. Prăbușirea epocii de aur, p.21
  22.  Kalașnikova, P. Ю. op.cit. p. 223;http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html
  23.  http://wapedia.mobi/ru/Чаушеску%2C_Николае#1
  24. Grigorov, D. Citare. Cont, pp. 731.
  25.  Manchev, Kr. Cit. Ibidem, pp. 332-336.
  26. Njagulov. B. Le débat historiographique dans les rapports bulgaro-roumains (1944-1989) – Études balkaniques, 2002, № 2, 64-86.
  27. Yazkova, A. А. Cit. Coll. pp. .23.
  28. Kalașnikova, P. Ю. op. cit. p. 226. 
  29. Gabanyi A. Cultul lui Ceaușescu, p. 44-55
  30.  Gabanyi A . p. .31.
  31.  Gabanyi A. p. 28-42.
  32.  Yazkova, A. А. Cit. Cuprins, p. 21.
  33.  Gabanyi A. p. 88.
  34. Gabanyi A. p. 91.
  35.  Marcheva,Il. Todor Jivkov… p.155.
  36.  Marcheva,Il. Todor Zhivkov… p.146-147.
  37.   Marcheva,T. Erou sau antierou? Т. Jivkov în amintirile contemporanilor. – În, 
  38.  Topencharov, Vl. Demonii timpului nostru, 383-384. 
  39.  Marcheva, Il, erou sau antierou? …с.221-222.
  40.  Kalinova, E., Baeva I. Bulgarian Transitions 1939-2002,S.: Paradigma, 2002, pp. 172-173;History of the Bulgarians from the Liberation (1878) to the end of the Cold War (1989), vol. III, S.: Trud, Znamenie, 2009, pp. 575-576. 
  41. Todorova M. Istoriografia țărilor din Europa de Est: Bulgaria – American Historical Review, 94(4), 1992, 1105-1117.
  42.  Todorova M. Istoriografia țărilor din Europa de Est: Bulgaria – American Historical Review, 94(4), 1992, 1105-1117.
  43.  Kalașnikova, N.Yu. Cit.
  44.   Yazkova, A.A.  Prăbușirea “epocii de aur” a lui Ceaușescu – Chestiuni de istorie, 1991, nr. 9-10, p. 21.
  45.   Kalașnikova, P. Ю. op. cit. p. 236.
  46.   Citat de J. Baev, Politica sovietică în Europa de Est (1986-1989)(New Documentary Evidence)-In: The Modern Historian. Imaginație, conștiință, generații. IK Daniela Hubenova, S, 1999, pp. 334-335. 
  47.   Yazkova, A.A.  op. cit. p. 17.
  48.  Kalașnikova, N.Yu. op.cit. pp.233-238,241.
  49.   Zhivkov, T. Memorii, “SIV” AD Sofia, “Abagar-V.Tarnovo, 1997, p.124-135.
  50. Interviu al autorului cu El. Lagadinova, 12 martie 2008.
  51.   Jahiel, N. Citat în. J., pp. 258-265; Baeva I, Todor Zhivkov, S, 2006, : IK “Kama”, pp. 86-90. 
  52.   Tashev,T. Cit. Cont., pp. 184. 
  53.   Marcheva, Il. Absolutismul luminat. Lyudmila Zhivkova – În. 2005 Scorpio. 172-181.
  54.  Baeva, I, Todor Zhivkov, 
  55.   Marcheva, Il. Începutul sfârșitului socialismului în Bulgaria. IPr., 2004,№ 3-4, pp. 98-99.
  56.   Scurtă istorie a României, pp. 464-465; B. Laurie, op. cit. Cont., pp. 107-124.
  57.   Yazkova, A.A. op. cit., p. 20.
  58.    Marcheva Il. Începutul sfârșitului… pp. 97, 98.
  59.   Istoria bulgarilor, vol. III, p. 532.
  60.  Yazkova, A. А. Cit. Cont. p. 15.
  61.   Conform instrucțiunilor oficiale, în locuință era permisă doar aprinderea unui bec de 15 wați; iarna era interzisă folosirea frigiderului și a altor aparate electrice, precum și a gazului pentru încălzire. Se introduce poliția economică, nu există apă caldă, televizorul funcționează doar 2-3 ore pe zi. Consumul de carne de 45 kg pe cap de locuitor în 1980 a fost redus la 37,2 kg în 1988. Țăranii desculți și flămânzi ai căror copii cerșesc pâine în trenuri apar tot mai des în București. http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html
  62. Sunt citate, de exemplu, teama sa de a fi otrăvit, care l-a determinat să ia măsuri de superigienizare, să aibă costume pentru fiecare zi a anului etc. p. B. Laurie, op.cit,p.93.
  63.  Ion Pacepa, fost șef al contraspionajului românesc, fugit în SUA în 1978, a publicat cartea “Orizonturi roșii”, în care povestește epurările din România și nașterea dictaturii Ceaușescu.-C: http://intertrend.ru/news/html/54.html, accesat ultima dată la 15.02.2010. 
  64. Marcheva, Il. Factorul sovietic în reconstrucția Bulgariei în a doua jumătate a anilor 1980. Glasnost împotriva lui Todor Jivkov – Revista. Minalo, 2004, vol. 2, 75-83.
  65.  În 1976, gen. Ionică a fost destituit din funcție pentru că a refuzat să-l prezinte ca general pe maiorul Ilie Ceaușescu, încă necunoscut de nimeni. De asemenea, în conspirație se aflau generalul-maior. Kostyal și Gen. Н. Militaru. Atât Kostyal, cât și Ionică au absolvit o academie militară din Moscova în anii ’50. http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html
  66.  http://www.bestreferat.ru/referat-31314.html
  67.  Kalașnikova, P. Ю. op. cit. p. 243; Yazkova, A.A. op. cit. pp. 22-23.
  68.  Kalașnikova, P. Ю. op. cit. p. 244.
  69. Traykov, B. 10 noiembrie 1989. Lovitura de stat, S.:Trud, 1999, p.47. 

Foto: Liderul socialist român Nicolae Ceauşescu şi omologul lui bulgar Todor Jivcov (foto: Arhivele Naţionale Române, Fototeca online a comunismului românesc, ID 35070X4X6, 17.01.2019, 12/1979)

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s