Cuvintele pot dansa

O ilustr‌ație către cartea Lucana (autor: Violeta Apostolova-Leti)

O povestire de Desislava Kamenova despre străbunica sa Lucana, care vorbește vlahă

Desislava Kamenova

Autoarea  este avocată, are doctoratul în mediere de la Universitatea din Sofia, și are două culegeri de povestiri – “Lucana” și “Gavril”. Această povestire a fost trimisă la blogul “Podul prieteniei” de Desislava Kamenova.

Mai întâi se nasc în inimă și caută un drum prin gât pentru a-şi găsi libertatea. Există, de asemenea, şi unele ce caută în zadar o ieșire. Ele rămân pentru totdeauna în inimă, ca prizonierele unui dor sau ale unei gureri. Uneori le uităm, dar, ca niște copii irascibili,  amintesc de sine atunci când te aștepți cel mai puțin. 

Am deschis fereastra. Am lăsat lumea să intre. Am făcut patul. De câteva zile, caut singura fotografie pe care o am ca o amintire  a ei. Cel mai bun om pe care  l-am cunoscut vreodată. Aceasta e străbunica mea. Se numeşte Lucana. Întotdeauna îmi va plăcea acest nume. Nu am mai întâlnit o altă persoană cu acest nume în afară de ea – bunica Lucana. 

Pe ea nu am întâlnit-o – o retrăiesc până în ziua de azi. O femeie mică, slabă și cocoșată, căreia îi plăcea să bea două sau trei înghițituri de vin seara, după cină, și asta în secret. Medicii îi interziseseră să bea, iar aceasta părea să fie singura ei plăcere. Când te duci la doctor, nu te întreabă, când îți interzic ceva, dacă întâmplătot asta nu este singura ta plăcere. Nici pe ea nu au întrebat-o, iar eu vedeam în fiecare seară ce plăcere era să bei două înghițituri de vin roșu de casă. Beiam şi eu şi sora mea. Pe atunci îl beiam ca pe un medicament pentru a avea mai mult sânge, astfel cuvintele pot dansa.  

“Cuvintele pot dansa”, spunea bunica Lucana. Ceea ce era rău pentru sănătatea bunicii Lucana, ara bun pentru sănătatea noastră. Pe atunci nu mă întrebam de ce pentru unii e aşa, iar pentru alţii altfel.  Ritualul cu sticla ascunsă după perdea a continuat, și eu îmi imaginam că beau din băutura care îmi va dărui sănătate. 

Zilele bunicii Lucana erau pline de treburi casnice. Se pare că era singura persoană care mi-a rămas în minte ca “omul – obligaţie” – cu singurul drept luat – care bea două înghițituri de vin roșu la cină. Nu vorbea niciodată despre el însuși. Nici măcar nu-mi amintesc dacă a punea “eu” în propozițiile sale. 

Prima ei propoziție era de obicei: “O sa mă duc sa fac ceva”. Nu am auzit-o niciodată vorbind în bulgară. Îi vorbeam în bulgară, ea mi-a răspuns în vlahă. Aceasta este o limbă pe care o asociez cu cea mai dezinteresată iubire de pe pământ și are un nume – LUCANA. Nu voi uita niciodată. Este trist, dar este în inima mea. 

Am aflat că a murit în drum spre sat. Tatăl meu a venit să mă ia din tabăra școlară. Visasem o nuntă cu o noapte înainte. Până în ziua de azi, îmi amintesc visul ca pe un adevăr și îmi amintesc adevărul, înmormântarea bunicii Lucana, ca pe un vis. Durerea intensă a inversat locurile realității și ale visului. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc în camera ei. Am scotocit în dulapul ei de haine și am găsit batista cu bănuți. Își dădea pensia bunicilor mei, dar păstra mereu restul de la pâine în batista aceea. Acesta era micul nostru secret – bănuţii înfășurați într-o batistă bărbătească, că eu şi cu sora mea să ne cumpărăm napolitane.  

Ca să te învețe să iubești – asta era batista cu bănuți. Acele fapte mici, nesemnificative ale vieții umane care ne învață să fim buni, să iubim și să avem încredere. Am continuat să stau în camera ei și am cerut să fiu lăsată singură. Apoi m-am dus să o văd. Părea mai înaltă și avea o față calmă. Am petrecut toată noaptea lângă ea. Am cerut chiar să fiu lăsată singură cu ea pentru un timp. Bunicile care vegheau în timpul nopții erau foarte, foarte nedumerite: “Fata sta nu-i e frică?”. Bunica mea le-a spus să mă lase. M-au lăsat și s-au dus în curte să vadă dacă celelalte bunici gătesc. Am vrut să stăm de vorbă. 

Eu vorbeam, iar mâna ei era tot aşa de rece. Atunci mi-am dat seamă că nu pot face minuni – mâna ei a rămas rece. Îi puseseră un fir roșu încrucișat pe tot corpul și un ac de siguranță ca să nu se transforme în vampir și ca Dracu să nu-i ia sufletul. Atunci am simțit că Moartea avea un miros. Atunci o parte din mine a crescut. Atunci am văzut că nu aveam nicio putere. Apoi m-au pus să mătur camera din care au scos-o. Un vechi obicei valah care trebuia să-i alunge spiritul din casă. 

Trebuia să închid ușa după ce au scos-o afară. Ca să nu se întoarcă. Eu, care nu eram să o alung niciodată din inima mea. Copilul care nu se temea de moarte pentru că avea atâta iubire pentru bunica Lucana. Până în ziua de azi stăm de vorbă. Mă rog nu la Dumnezeu, ci la bunica Lucana, în vlahă. Rugăciunea mea se încheie: “Fetili tele sunt bine! O să ne vedem.”

Foto: Singura fotografie păstrată a Lucanei (sursa: Desislava Kamenova)

Citește în limba engleză!

Citește în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s