Criticul Krum Gherghițov despre relația specială dintre traducătorul Ognian Stamboliev și dramaturgul român
Krum Gherghițov
Ognian Stamboliev, cunoscutul nostru traducător din română și italiană, critic muzical și literar, are o anumită înclinație spre opera scriitorului franco-român Matei Vișniec (n. 1956). De mult timp, cu o consecvență meticuloasă, a tradus majoritatea operelor de ficțiune și teatru ale acestui autor de renume mondial, cum ar fi romanele sale. Domnul K eliberat, Panică în orașul luminilor, Haosul planificat, Neguțătorul de începuturi de roman, culegerea de poeme Orașul cu un singur locuitor, colecțiile de piese de teatru O mansardă la Paris privind moartea, Un călător în ploaie și o serie de alte lucrări. 9 cărți în total!
Критикът Крум Гергицов за специалната връзка между преводача Огнян Стамболиев и румънския драматург
Крум Гергицов
Известният наш преводач от румънски и италиански, музикален и литературен критик Огнян Стамболиев има определено пристрастно отношение към творчеството на френско-румънския писател Матей Вишниек (1956 г.). Отдавна, с педантична последователност, той е превежда повечето от белетристичните и драматургичните опуси на този световно признат автор, като романите му: “Господин К. на свобода“, „Паника в града на Светлините“, „Планираният хаос“, „Търговецът на начала на романи“, сборника със стихове“ Град с един единствен жител“, сборниците с пиеси „Мансарда в Париж с изглед към смъртта“, „Пътник в дъжда“ и още редица други произведения. Общо 9 книги!
Acest text a fost publicat pe 13 iunie 2022 pe secția românească a site-ului Baricada.
Sunt textier de treizeci de ani. Știu cam toată istoria libretisticii românești, de la romanțe până la cele mai noi genuri și subgenuri muzicale.
Prima dată, acum câțiva ani, am folosit într-un text un cuvânt pe care multă vreme l-am ocolit: haiduc. Mai precis, am propus distihul „încă pot să duc / viață de haiduc” pentru un cântec al lui Dan Manciulea, Am înfrânt. În context, „viață de haiduc” voia să însemne o viață la limita sărăciei, în refuzul convențiilor sociale, chiar cu o nuanță de rebeliune. Mulți dintre noi, atunci când nu reușim să plătim taxele sau când ne confruntăm cu abuzurile autorităților, avem impresia că devenim așa, un pic haiduci…
Numai că, într-un cântec folk, acestui sens i se adaugă inevitabil și alte ecouri.
Dincolo de vorba asta simplă se ițește o întreagă lume, cu pistoale și pumnale, cavalcade și ambuscade, o lume apropiată și, totuși, atât de exotică: lumea folk-rockului haiducesc, cu rădăcini la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70.
Dan Manciulea a cântat cântecul ca atare și l-a și imprimat pe disc. Mai departe l-au difuzat posturile de radio și l-au viralizat privitorii canalului său de YouTube. Dintr-odată m-am trezit că mulți oameni din comunitatea folk m-au întâmpinat ca pe unul de-al lor și m-au felicitat – mai ales pentru „partea aia cu haiducul”; în timp ce alții, din zona cool-trendy-corporații-industrii creative, mi-au zis că putea fi „o piesă ok”, dar o strică „partea aia cu haiducul”.
Cum se face că „partea aia cu haiducul” sparge publicul în două? m-am întrebat.
Истории за румънския музикален жанр, наречен фолк-рок
Флорин Думитреску
Тази статия бе публикувана на 13 юни 2022 г. на румънската секция на сайта “Барикада”
От трийсет години съм автор на текстове. Познавам почти цялата история на румънската лирика – от романсите до най-новите музикални жанрове и поджанрове.
За първи път, преди няколко години, използвах в един текст дума, която дълго време избягвах: haiduc. По-конкретно, предложих куплета “Все още мога да водя / живота на хайдут” за песента на Дан Манджуля, Am infrânt. В този контекст “животът на хайдута” означава живот на ръба на бедността, в отхвърляне на социалните конвенции, с нотка на бунт. Много от нас, когато не плащат данъците си или когато се сблъскват със злоупотреби от страна на властите, имат чувството, че стават малко такива, малко като разбойници…
Само че в една народна песен това значение неизбежно добавя други отзвуци.
Отвъд тази проста дума се крие цял един свят с оръжия и кинжали, кавалкади и засади, свят, който е близък и същевременно толкова екзотичен: светът на фолк-рока извън закона, чиито корени са в края на 60-те и началото на 70-те години.
Дан Манджуля изпълни песента като такава и я издаде на плоча. Радиостанциите я завъртяха, а зрителите на канала му в YouTube я разпространиха като вирус. Изведнъж установих, че много хора от общността на фолк-рока ме приемат като един от тях и ме поздравяват – особено за “онази част с разбойника”; докато други, от областта на готината модна корпоративна творческа индустрия, ми казаха, че това може да е “добра песен”, но я разваля “онази част с разбойника”.
Как става така, че “онази част с разбойника” разкъсва публиката на две? Зачудих се.
Cartea lui Ștefan Agopian se vinde la Amazon (sursă: Amazon.com)
Recenzia cărții Scriitor în comunism (nişte amintiri) de Ștefan Agopian, Iaşi: Polirom, 2013
Alexandru Ionașcu
Povestirile din comunism ale prozatorului Ștefan Agopian atrag atenția prin umorul unui scriitor care se pare că nu a luat niciodată în serios rigorile socialismului autoritar de dinainte de 1989, un viitor scriitor care știa că vrea un singur lucru: să publice. Apărut în 2013, volumul cu titlul Scriitor în comunism (niște amintiri) conține articole apărute în Academia Cațavencilor, într-o vreme când președinte încă era Traian Băsescu, lumea simțea efectele primei crize economice majore din acest secol, nu aveam un partid de extremă-dreapta în parlament și nimeni nu se gândea la o posibilă pandemie – ei bine, în acest interval paradiziac, autorul unor romane originale ca Sara și Tobit își publica amintirile din comunism.
Născut în București în primii ani de după ultima conflagrație mondială, mai exact, în 1947, imaginea lui Ștefan Agopian nu este doar aceea a formării unui scriitor în vremea regimului trecut, dar și aceea a unui outsider aproape perfect: nu termină Facultatea de Chimie din cauza absențelor, este încorporat într-o unitate disciplinară și, ca prozator, nu se află chiar în centrul lumii literare, de îndată ce nu a urmat Facultatea de Filologie din capitală și nu a făcut parte din cenaclurile care vor forma ceea ce s-a numit generația optzeci. Dar până la formarea lui Ștefan Agopian ca scriitor, era cât pe-aci ca prozatorul nostru să nu se nască deloc, sau cât de uimitor de improbabilă a fost nașterea sa (how amazingly unlikely is your birth, ar spune Eric Idle în acel scheci din Monty Python: The Meaning of Life). Iar Ștefan Agopian era cât pe-aci să nu se nască de mai multe ori, chiar.
The Bridge of Friendship at Rousse-Giurgiu – beyond the border is the mirror land (source: Yavor Michev)
Sometimes remnants of animosity between the two nations float across the bridge between them, but the need for fresh thinking is always relevant
Vladimir Mitev
The existentialists of the mid-twentieth century were fond of saying that man is “thrown” into existence and inhabits an absurd world in which he can create meaning through his free will and choice. As the author of the blog “The Bridge of Friendship”, one of my thrownnesses is that I am crucified between the world of Bulgarian and Romanian existence. I have access to both cultural spaces, I speak both languages, I am active in both countries.
This gives me access to knowledge that is unique in a sense. I see how Bulgarians and Romanians have historically developed negative stereotypes, dislike or indifference, which are somewhat mysterious and inexplicable from today’s point of view, when the two countries are together in NATO, the EU and have many common problems. Standing on both sides of the imaginary border, I can’t help but be struck by how similar the two nations are, including in the degree of “creativity” with which they rhetorically humiliate their neighbours. Are these, after all, one and the same people who treat the other as an oppressed aspect of their own selves? I’ll share a few stories and leave it to you to ponder.
“Podul peste Dunăre la Ruse și Giurgiu – dincolo de graniță este o lume în oglindă” (sursa: Iavor Micev)
Uneori, rămășițe ale animozității dintre cele două națiuni plutesc peste podul între ele, dar nevoia de gândire nouă este întotdeauna relevantă
Vladimir Mitev
Existențialiștii de la jumătatea secolului al XX-lea erau adepții ideii că omul este “aruncat” în existență, și că trăiește într-o lume absurdă, în care poate crea sens prin liberul său arbitru și prin alegerea sa. Ca autor al blogului “Podul Prieteniei”, una dintre trăsăturile mele “aruncate” este că sunt răstignit între lumea existenței bulgărești și a celei româneşti. Am acces la ambele spații culturale, vorbesc ambele limbi, sunt activ în ambele țări.
Acest lucru îmi oferă acces la cunoștințe care sunt unice într-un anumit sens. Văd cum bulgarii și românii au dezvoltat de-a lungul istoriei stereotipuri negative, antipatie sau indiferență, care sunt oarecum misterioase și inexplicabile din punctul de vedere de astăzi, când cele două țări sunt împreună în NATO, în UE și au multe probleme comune. Aflându-mă de ambele părți ale graniței imaginare, nu pot să nu fiu frapat de cât de mult se aseamănă cele două națiuni, inclusiv în ceea ce privește gradul de “creativitate” cu care își umilesc retoric vecinii. Sunt aceștia, la urma urmei, o comunitate ”unită”, dar ”conștientă” de unirea sa care îl tratează pe celălalt ca pe un aspect oprimat al propriei persoane? Vă voi împărtăși câteva povești și vă las pe voi să reflectați.
“Дунав мост” при Русе и Гюргево – отвъд границата е огледален свят (източник: Явор Мичев)
Понякога по моста между двата народа се носят остатъци от неприязънта помежду им, но нуждата от ново мислене е винаги актуална
Владимир Митев
Екзистенциалистите от средата на ХХ век са обичали да казват, че човекът “е захвърлен” в битието и обитава един абсурден свят, в който той чрез своята свободна воля и избор може да създаде смисъл. В качеството си на автор на блога “Мостът на приятелството” една от моите захвърлености е, че съм разпънат между света на българското и румънското битие. Имам достъп до двете културни пространства, владея и двата езика, развивам дейност и в двете страни.
Това ми дава достъп до уникално в някакъв смисъл знание. Виждам как между българи и румънци исторически са се развили негативни стереотипи, неприязън или безразличие, които донякъде са загадъчни и необясними от днешна гледна точка, когато двете държави са заедно в НАТО, ЕС и имат много общи проблеми. Стоейки и от двете страни на въображаемата граница, не мога да не учудвам колко много си приличат двата народа, включително в степента на “креативност”, с която унижават реторично съседите си. Дали все пак това не е един и същ народ, който третира другия като потиснат аспект от своята собствена същност? Ще споделя няколко истории и оставам на вас да помислите.
An illustration for the book (author: Violeta Apostolova-Leti)
A story by Desislava Kamenova about her Vlach-speaking great-grandmother Lucana
Dessislava Kamenova
The author is a lawyer, has a PhD in mediation from Sofia University, and has two collections of short stories – “Lucana” and “Gavril”. This story was submitted to the blog “Bridge of Friendship” by Dessislava Kamenova.
First they are born in the heart and seek a way through the throat to find their freedom. There are also some who search in vain for a way out. They remain forever in the heart, as prisoners of a longing or a gurning. Sometimes we forget them, but, like irritable children, they remember themselves when you least expect it.
I opened the window. I let the world in. I made the bed. For days, I’ve been searching for the one photo I have as a reminder of her. The best man I ever knew. This is my great-grandmother. Her name is Lucana. I will always love that name. I’ve never met another person with that name besides her – Grandma Lucana.
O ilustrație către cartea Lucana (autor: Violeta Apostolova-Leti)
O povestire de Desislava Kamenova despre străbunica sa Lucana, care vorbește vlahă
Desislava Kamenova
Autoarea este avocată, are doctoratul în mediere de la Universitatea din Sofia, și are două culegeri de povestiri – “Lucana” și “Gavril”. Această povestire a fost trimisă la blogul “Podul prieteniei” de Desislava Kamenova.
Mai întâi se nasc în inimă și caută un drum prin gât pentru a-şi găsi libertatea. Există, de asemenea, şi unele ce caută în zadar o ieșire. Ele rămân pentru totdeauna în inimă, ca prizonierele unui dor sau ale unei gureri. Uneori le uităm, dar, ca niște copii irascibili, amintesc de sine atunci când te aștepți cel mai puțin.
Am deschis fereastra. Am lăsat lumea să intre. Am făcut patul. De câteva zile, caut singura fotografie pe care o am ca o amintire a ei. Cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Aceasta e străbunica mea. Se numeşte Lucana. Întotdeauna îmi va plăcea acest nume. Nu am mai întâlnit o altă persoană cu acest nume în afară de ea – bunica Lucana.
Podul prieteniei - Мостът на приятелството - The Bridge of Friendship 