
Deși de 20 de ani încercăm să ajutăm femeile să se simtă mai în siguranță, în continuare este mai rușinos să fii victimă decât agresor. Realitatea asta trebuie să se schimbe
De Oana Sandu
Ilustrații de Tuan Nini
16 septembrie 2019
Acest articol a fost publicat în DoR #37 şi este preluat aici cu acordul autoarei.
Vara aceasta, într-o cafenea din Brașov, intervievam o avocată despre cazurile sale de violență în familie. Îmi povestea că, după ce rezolvă separarea victimei de agresor, de cele mai multe ori printr-un ordin de protecție și divorț, muncește să obțină încredințarea copiilor în mod exclusiv mamei. I-am spus că după divorțul alor mei și mama a devenit, legal, singurul meu părinte.
M-a întrebat dacă a fost vorba de violență domestică. Am răspuns dintr-o suflare:
„A, nu! Tata a renunțat la mine.”
Avocata a continuat discuția și a început să-mi explice despre cum legislația de încredințare a minorilor s-a schimbat în ultimii ani. Nu mai puteam să fiu atentă la ce-mi povestea, pentru că mintea îmi rămăsese la răspunsul pe care i-l dădusem. Așa că am întrerupt-o cu jumătate de zâmbet: „Ba da, a fost, nu fizică, dar a fost. Verbală, emoțională…”